După ce mi-am luat rămas-bun de la bunica, m-am întors la casa ei ca să adun ultimele lucruri.

Un miros de praf și de lemn vechi m-a izbit dintr-odată. Razele slabe ale apusului se strecurau prin fereastra mică, desenând dungi portocalii peste cutiile îngrămădite de-a lungul pereților.

Podul părea neschimbat de când eram copilă. Am recunoscut păpușa mea fără un ochi, un scaun vechi de balansoar și un cufăr mare din lemn de nuc. M-am apropiat și am încercat capacul — era închis cu lacăt.

Cheia din palma mea s-a potrivit perfect. Când am ridicat capacul, o undă de aer rece m-a învăluit. În interior erau plicuri, un carnețel uzat și câteva fotografii alb-negru. Pe unul dintre plicuri scria: „Pentru Mira. Să nu ai încredere în el.”

Mâinile mi-au început să tremure. Am recunoscut scrisul bunicii. Am deschis plicul cu grijă și am găsit câteva foi îngălbenite. Erau chitanțe și hârtii cu datorii semnate… de Paul.

Câteva dintre ele erau recente, iar sumele treceau de 80.000 de lei. Pe fiecare era trecută adresa bunicii. Inima mi s-a strâns. Ce treabă putea avea Paul cu banii ei?

Am răsfoit carnețelul. În paginile lui, bunica notase tot: zilele în care Paul o vizitase pe ascuns, discuțiile lor despre „vânzarea casei”, despre o „promisiune de rambursare” și despre „amenințări dacă nu cooperez”.

Am lăsat carnețelul jos. Îmi venea să urlu, dar în schimb am simțit o liniște stranie. Totul începea să aibă sens – graba lui Paul, nervozitatea, insistențele. Nu era vorba doar despre bani. Era vorba despre control, despre lăcomie și despre faptul că nu suportase niciodată ideea că bunica îmi lăsase casa mie.

Am auzit pași pe scări. Paul. Îl recunoșteam după ritmul apăsat. Am închis repede cufărul, dar el deja ajunsese sus.

— Ți-am zis să mergem! Ce mai cauți aici? a zis cu ton ridicat.

— Nimic, doar mă uitam prin lucruri, am răspuns calm.

Privirea lui s-a oprit pe cheia din mâna mea. Ochii i s-au îngustat.
— De unde ai luat cheia aia?

— Mi-a dat-o doamna Călinescu, am spus. Bunica mi-a lăsat-o.

Tăcerea care a urmat a fost grea, apăsătoare. Apoi a făcut un pas spre mine, dar eu am ridicat telefonul.
— Am făcut poze la tot ce era în cufăr. Dacă dispar sau dacă se întâmplă ceva, poliția va ști exact pe cine să caute.

A rămas pe loc, palid. Pentru prima dată l-am văzut fără masca de încredere. Nu mai era bărbatul sigur pe sine, ci un om prins cu minciuna.

A coborât scările fără să mai spună un cuvânt. Eu am rămas acolo, în liniștea podului, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

În următoarele zile am dus documentele la poliție și am descoperit tot adevărul. Paul împrumutase bani de la un cămătar și încercase să vândă casa bunicii fără știrea mea ca să-și acopere datoriile.

Procesul a fost lung, dar am câștigat. Casa a rămas a mea, iar el a dispărut din viața mea pentru totdeauna.

Când, într-o seară de vară, am aprins o lumânare pe pridvor, am simțit din nou acel miros de lavandă și ceai de plante. Am înțeles atunci că bunica nu plecase niciodată cu adevărat. Mă veghea, așa cum făcuse mereu.

Am privit cerul senin și am șoptit:
— Mulțumesc, mamă-mare. Ai avut grijă de mine… și dincolo de lume.