„Nu te mai iubesc, dar nu plec nicăieri”

…Cătălina a ridicat privirea încet și a zâmbit. Nu era zâmbetul acela blând, pe care îl știa el. Era altceva. Ușor ironic. Liniștit. Sigur.

— Bună dimineața, Andrei.

Atât. Nicio explicație.

El s-a așezat la masă, puțin încurcat. A luat o gură de cafea și a așteptat. De obicei, ea umplea liniștea — povestea ce are de făcut, ce mai e prin casă, ce mai trebuie cumpărat. Azi… nimic.

— Ce citești? a încercat el.

— Lucruri interesante, a răspuns ea scurt, fără să intre în detalii.

Ziua a trecut ciudat. Totul funcționa perfect. Prea perfect. Hainele lui erau călcate, casa curată, mâncarea pregătită. Dar lipsea ceva. Nu mai exista grija aceea caldă. Nu mai era „împreună”. Era doar… organizare.

Seara, când s-a întors, a găsit-o îmbrăcată elegant. Rochie simplă, dar îi venea impecabil. Parcă întinerise.

— Unde pleci? a întrebat el.

— În oraș.

— Cu cine?

Ea a ridicat din umeri.

— Nu ți-am spus? Trăim vieți separate.

L-a privit direct în ochi și, pentru prima dată, el a simțit un gol în stomac.

Zilele au început să se adune una după alta. Cătălina pleca des. Dimineața făcea sport. După-amiaza nu mai era acasă. Telefonul îi suna, dar nu mai vorbea de față cu el. Râdea altfel. Trăia altfel.

Andrei încerca să ignore. Doar el propusese regulile, nu?

Dar într-o seară, când a intrat în apartament și a văzut că lumina era stinsă, iar casa… goală, ceva s-a rupt în el.

Pe masa din bucătărie era un plic.

Simplu.

A deschis.

„Andrei,

Ți-am respectat dorința. Am scos sentimentele din viața noastră.

Doar că, fără ele… nu mai era nimic de păstrat.

Am plecat. Nu pentru că nu mai aveam unde sta. Ci pentru că nu mai aveam de ce.

Ți-am lăsat tot ce ți-a plăcut: casa, rutina, liniștea.

Eu mi-am luat ce conta: demnitatea.

Ai avut dreptate într-un singur lucru — corectitudinea chiar aduce liniște.

Acum o am.

Cătălina.”

Andrei s-a așezat pe scaun, cu scrisoarea în mână.

În apartament era liniște.

Exact cum își dorise.

Doar că acum… nu mai avea cu cine s-o împartă.