Fiul meu s-a întors din Germania

A cincea oară am realizat că ei nici măcar nu-mi mai vorbeau mie direct.

Vorbeau despre mine cu pisica, în timp ce eu stăteam acolo și mă prefăceam că nu înțeleg.

„Lucifer, bunica iar a uitat lumina aprinsă la baie.”

„Lucifer, bunica iar a uitat frigiderul deschis.”

„Lucifer, bunica probabil a uitat că după ora zece trebuie să fie liniște.”

Într-o seară din ianuarie, m-am băgat devreme în pat pentru că mă durea capul îngrozitor.

Stăteam în întuneric și îi auzeam șoptind în bucătărie. Încet — dar pereții de bloc sunt pereți de bloc.

Nicoleta vorbea despre mama ei și spunea că într-o zi „o să o ia și pe ea razna când îmbătrânește.”

Iar Andrei i-a răspuns:

„Da, dar a mea încă se ține bine. Deși se vede că începe să o lase capul. Trebuie doar să așteptăm până decide să se mute la sora ei sau la un azil. Atunci apartamentul o să rămână practic al nostru.”

Apartamentul o să rămână practic al nostru.

Stăteam întinsă în întuneric și simțeam cum ceva din mine se rupe încet… ca un pulover vechi agățat într-un cui.

A doua zi dimineață, cât timp ei încă dormeau, m-am așezat la masa din bucătărie…

M-am așezat încet pe scaun și am rămas cu mâinile pe ceașca de cafea, fără să beau nimic.

În bucătărie era liniște.

Doar frigiderul bâzâia încet, iar afară ningea mărunt peste blocurile gri.

Pentru prima dată după multe luni, nu m-am mai simțit bătrână.

M-am simțit trează.

Am privit în jurul meu. Fața de masă cusută de mama mea. Dulapul făcut de Gheorghe cu mâinile lui. Ceasul vechi de pe perete care mergea cu cinci minute înainte încă din 2007.

Toate lucrurile astea trecuseră printr-o viață întreagă cu mine.

Iar acum doi copii care nu plătiseră nici măcar o factură vorbeau despre casa mea de parcă eram deja moartă.

În dimineața aia nu am plâns.

Asta a fost partea cea mai ciudată.

M-am ridicat, mi-am pus paltonul și am ieșit afară.

La ora opt eram deja la sora mea, Elena.

A ascultat tot fără să mă întrerupă.

La final, și-a scos ochelarii și a spus doar atât:

„Rodica, dacă nu-i pui la punct acum, o să-ți ia și ultimul strop de liniște.”

În aceeași zi am mers la un avocat.

Un băiat tânăr, politicos. Mi-a explicat calm că apartamentul era numai pe numele meu. Că nimeni nu putea să pună mâna pe el fără voia mea.

Dar mi-a mai spus ceva.

„Doamnă Popescu, oamenii ca ei nu pleacă singuri de obicei. Pleacă atunci când înțeleg că nu mai au control.”

Am venit acasă pe la prânz.

Andrei și Nicoleta stăteau pe canapea în pijamale, cu televizorul pornit și cafeaua făcută în espressorul lor scump.

„Mamă, n-ai luat lapte?” a întrebat Andrei fără să ridice ochii.

Atunci am văzut clar totul.

Nu mă mai vedea ca pe mama lui.

Mă vedea ca pe o femeie bătrână care încă le gătea, le spăla și le plătea curentul.

Atât.

Am intrat în bucătărie și am spus liniștită:

„Aveți două săptămâni să vă găsiți altă locuință.”

Nicoleta a râs prima.

A râs scurt, ironic.

„Doamna Popescu, vorbiți serios?”

„Foarte serios.”

Andrei s-a ridicat imediat.

„Mamă, ce-i cu tine?”

„Cu mine nimic. Dar voi ați uitat că sunteți musafiri.”

Atmosfera s-a schimbat într-o secundă.

Nu mai erau zâmbete.

Nu mai erau glume cu pisica.

Andrei a început să ridice tonul.

Că ei nu au bani momentan.

Că în București chiriile sunt nesimțite.

Că eu reacționez emoțional.

Că Nicoleta se simte atacată.

Am ascultat tot.

După care i-am spus ceva ce nici eu nu credeam că voi avea curaj să spun:

„Tatăl tău a muncit treizeci și cinci de ani ca să avem apartamentul ăsta. Eu am muncit patruzeci și doi. Nu pentru ca voi să mă tratați ca pe o mobilă veche în propria casă.”

S-a făcut liniște.

Lucifer s-a urcat pe masă și a răsturnat o linguriță.

Nimeni n-a zis nimic câteva secunde.

Apoi Nicoleta a început să plângă.

Dar nu genul ăla sincer.

Plânsul acela zgomotos, de spectacol.

„Eu am încercat doar să ne simțim și noi bine aici…”

„Atunci trebuia să începeți prin respect,” i-am răspuns.

În seara aia nu le-am făcut cină.

Prima dată după luni întregi.

Mi-am făcut două ouă ochiuri și am mâncat singură în bucătărie.

Și culmea… mâncarea a avut gust.

În următoarele zile au fost reci cu mine.

Uși trântite.

Șoapte.

Priviri urâte.

Dar ceva se schimbase.

Nu mai mergeam prin casă pe vârfuri.

Nu mai strângeam după ei.

Nu le mai spălam vasele.

Nu le mai făceam cumpărături.

În a cincea zi, Andrei a venit la mine în balcon.

Avea ochii obosiți.

Pentru prima dată după mult timp părea iar copilul meu.

„Mamă… chiar ne dai afară?”

Am tras aer adânc în piept.

„Nu, Andrei. Vă dau șansa să învățați să trăiți pe picioarele voastre.”

A tăcut mult.

După aceea a spus încet:

„Nu mi-am dat seama că te-am rănit atât.”

Dar adevărul era că își dăduse seama.

Doar că nu-l interesase până atunci.

Au plecat într-o dimineață ploioasă de februarie.

Două valize.

Pisica.

Espressorul.

Televizorul.

Nicoleta nici măcar nu și-a luat rămas bun.

Andrei s-a oprit în ușă.

Părea că vrea să spună ceva important.

Dar până la urmă a zis doar:

„Ai grijă de tine, mamă.”

După ce s-a închis ușa, apartamentul a rămas complet tăcut.

Am stat în mijlocul sufrageriei și am ascultat liniștea aia.

Și, pentru prima dată după multe luni, nu m-a mai durut.

În weekendul următor am chemat-o pe Elena la mine.

Am băut cafea din cănile vechi.

Am deschis larg geamul.

Am pus muzică.

Și când am intrat în baie, prosopul meu roz era exact unde îl lăsasem.