„Iar aceasta este soția mea — cea mai mare dezamăgire a mea”

Atunci am știut. Ceva în mine se rupsese definitiv. Nu era doar o vorbă aruncată la nervi sau o prostioară de moment. Era felul lui de a fi, oglinda tuturor anilor în care m-a făcut să mă simt mică.

M-am uitat la el cum toarnă șampanie în pahar, cum își îndreaptă cravata și cum își verifică reflexia în geam. Întotdeauna a fost îndrăgostit doar de o singură persoană — de sine.

Am terminat petrecerea zâmbind. Am dansat, am râs, am pozat în soția perfectă. Toți au crezut că sunt bine. Dar înăuntru, ceva mocnea. O liniște rece, clară, cum n-am mai simțit niciodată.

Când oaspeții au plecat, el s-a prăbușit pe canapea, a dat drumul televizorului și a cerut un pahar cu whisky. Ca de obicei. Eu am început să strâng farfuriile, dar fiecare atingere de porțelan îmi suna ca o bătaie de inimă.

În noaptea aceea n-am dormit. M-am plimbat prin casă în tăcere, atingând mobila, perdelele, pozele din ramă. Toate acele lucruri cumpărate de el, alese de mine, deveniseră simple obiecte fără suflet.

Dimineața, când s-a trezit, l-am găsit în bucătărie, căutându-și ceasul.
— Unde e cafeaua? — a bombănit.
— Nu mai e, — am spus calm. — Am băut-o pe toată.

S-a uitat la mine mirat, dar n-a zis nimic. A plecat la serviciu în grabă, cu aceeași nepăsare zilnică. Ușa s-a trântit, iar ecoul a răsunat în toată casa.

Am rămas în picioare, cu mâinile sprijinite de masă, și am zâmbit pentru prima dată sincer după multă vreme.

Mi-am făcut o listă în minte: notar, avocat, bancă. Nu pentru răzbunare, ci pentru libertate. Pentru liniștea aia care-mi fusese furată ani întregi sub gluma lui „bărbătească”.

În următoarele zile, m-am mișcat tăcut, dar hotărât. Am strâns actele, am vorbit cu un prieten de la birou, am închiriat o garsonieră mică pe o străduță liniștită din Ploiești. N-am spus nimănui nimic.

Când într-o seară a venit beat și a început din nou cu replicile lui „deștepte”, am știut că momentul sosise.

— Vlad, — i-am spus, privind drept în ochii lui, — ai avut dreptate. Sunt cea mai mare dezamăgire a ta. Pentru că nu voi mai trăi nici o zi așa cum vrei tu.

El a râs, crezând că glumesc. A doua zi, când a venit acasă și a găsit dulapurile goale, a înțeles.

Am plecat fără scandal, fără lacrimi. Doar cu o valiză, o cană preferată și o inimă ușoară.

În garsoniera mică, am tras aer adânc în piept. Pereții erau goi, dar pentru mine, era începutul. M-am privit în oglindă și mi-am spus:

„Poate pentru el am fost o dezamăgire. Dar pentru mine… abia acum sunt o revelație.”

Și, pentru prima dată după ani de umilință, am simțit că trăiesc cu adevărat.