Aveam cam 6 ani, toată familia era adunată la cină

…„…să cânte!”

Toată lumea a rămas blocată pentru o clipă, ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc. Apoi bunica a clipit de câteva ori, bunicul a lăsat încet lingura în farfurie și tata a ridicat sprâncenele până aproape de păr.

„Cum adică să cânte?” a întrebat mama, încercând să pară calmă, dar vocea i-a tremurat ușor.

Eu m-am ridicat în picioare pe scaun, mândru nevoie mare că aveam toată atenția asupra mea.

„Păi da! Bunica îl pune pe bunicul să cânte… și apoi râd amândoi!”

S-a făcut din nou liniște. Dar nu mai era aceeași liniște grea. Era una confuză.

„Și… ce mai fac?” a întrebat unchiul Mihai, cu un zâmbet abia stăpânit.

„Păi… bunica bate din palme și bunicul cântă… uneori mai și dansează!”

Bunica a început să roșească. Bunicul și-a dres glasul și a încercat să-și țină seriozitatea, dar i se vedea clar că îi vine să râdă.

„Și de unde știi tu asta, măi ștrengarule?” a întrebat el.

„Am văzut prin gaura de la cheie!” am spus eu, fără nicio urmă de rușine.

În momentul ăla, toată tensiunea de la masă s-a spart ca un balon. Tata a izbucnit în râs primul. Apoi mama. Apoi toți ceilalți.

Bunica și-a pus mâna pe inimă.

„Doamne, mi-a stat inima! Am crezut că spui cine știe ce…”

Bunicul a început să râdă cu lacrimi.

„Păi da, mă, că nevastă-mea mă pune să-i cânt! Ce, n-am voie?”

„Dar ce cânți, bunicule?” am întrebat curios.

El s-a ridicat încet de la masă, și-a tras pantalonii mai sus și a spus:

„Ia să-ți arăt!”

S-a uitat la bunica, care deja zâmbea cu drag.

„Maria, pentru tine!”

Și a început să cânte, cu o voce caldă și ușor tremurată, o melodie veche, de pe vremea când erau ei tineri. Bunica a început să bată ușor din palme, exact cum spusese eu.

Toți am amuțit din nou, dar de data asta altfel.

Nu mai era rușine, nu mai era teamă. Era ceva cald.

Bunicul cânta simplu, fără să se gândească dacă sună perfect. Iar bunica îl privea ca și cum era singurul om din lume.

După câteva versuri, s-a apropiat de ea și i-a întins mâna.

„Hai, Marie.”

Bunica s-a ridicat încet și l-a luat de mână. Au început să danseze ușor, printre scaune, ca doi tineri îndrăgostiți, nu ca doi bătrâni.

Mama și-a șters o lacrimă.

„Uite-i, mă… după atâția ani…”

Tata a dat din cap.

„Așa trebuie să fie.”

Eu îi priveam fascinat. Nu înțelegeam exact ce era atât de special, dar simțeam că e ceva important.

După ce s-au oprit, bunicul s-a așezat la loc, iar bunica i-a pus mâna pe umăr.

„Vezi, măi copilule? Asta facem noi când ne închidem în cameră.”

„Cântați?” am întrebat eu.

„Cântăm… și ne aducem aminte de noi.”

Nu am înțeles atunci pe deplin.

Dar anii au trecut.

Am crescut. Am avut și eu momentele mele, grijile mele, ratele mele, facturile mele în lei care păreau că nu se mai termină. Viața nu era mereu ușoară.

Și într-o zi, după mult timp, am trecut pe la bunici.

Erau mai bătrâni. Mișcările mai lente. Vocea bunicului mai slabă.

Dar când am intrat în casă, am auzit ceva.

Cânta.

Am rămas în prag și am zâmbit.

Bunica bătea din palme, exact la fel.

Nu se schimbase nimic, de fapt.

Am închis ușor ușa, fără să-i deranjez.

Și atunci am înțeles.

Nu era vorba doar de cântat.

Era felul lor de a rămâne împreună, indiferent de ani, de probleme, de viață.

Era promisiunea lor nerostită.

Că nu contează cât de greu e, cât de mult trece timpul… dacă mai ai cu cine să cânți, încă ești bine.

Și atunci mi-am spus în gând:

„Asta vreau și eu.”