CÂND SOȚUL MEU A MURIT, FIICA MEA A MOȘTENIT CASA ȘI 16 MILIOANE DE EURO

Robert fusese mereu extrem de atent cu actele și documentele importante. Îmi arătase testamentul cu ani în urmă, explicându-mi ce își dorește și asigurându-se că înțeleg tot.

Eram absolut sigură că testamentul nu spunea ce pretindea Victoria.

Robert fusese multe lucruri: tradițional, încăpățânat uneori, chiar patronator când venea vorba despre bani.

Dar nu fusese crud.

Omul care mă ținuse de mână când murise mama mea și care îmi aducea flori la fiecare aniversare nu m-ar fi lăsat fără nimic.

A doua zi dimineață, am folosit Wi-Fi-ul motelului ca să caut numărul avocatului nostru, Horia Filipescu, același avocat care se ocupase de cumpărarea casei și de afacerile lui Robert ani întregi.

Biroul era în centrul Bucureștiului, la aproximativ douăzeci de minute cu autobuzul.

Și, deși drumul costa bani pe care nu-mi permiteam să-i cheltui ușor, simțeam că trebuie să merg

Biroul lui Horia Filipescu era exact așa cum mi-l aminteam: mobilier din lemn închis, rafturi pline de dosare și mirosul discret de cafea scumpă și hârtie veche.

Secretara m-a recunoscut imediat.

Pentru o fracțiune de secundă, am văzut surpriza din ochii ei când a observat că eram singură și că purtam aceeași haină de trei zile.

— Doamna Stanciu… vă rog, luați loc. Domnul Filipescu vă primește imediat.

Nu a trebuit să aștept mult.

Când am intrat în birou, Horia s-a ridicat imediat în picioare.

Avea aproape aceeași vârstă ca Robert și aceeași expresie serioasă pe care o aveau bărbații care văzuseră prea multe familii distrugându-se din cauza banilor.

— Margareta… unde este Victoria?

Am înghițit greu.

— M-a dat afară din casă.

Tăcerea care a urmat a fost atât de bruscă încât am auzit secundarul ceasului de pe perete.

Horia și-a scos încet ochelarii.

— Cum adică v-a dat afară?

I-am povestit totul.

Casa.

Testamentul.

Motelul.

Cuvintele Victoriei.

„Doar soția.”

„Găsește alt loc unde să mori.”

Pe măsură ce vorbeam, expresia lui Horia trecea de la confuzie la ceva apropiat de neîncredere.

Când am terminat, omul a rămas câteva secunde uitându-se la mine.

Apoi… a început să râdă.

Nu politicos.

Nu discret.

Un râs scurt, șocat, aproape incredul.

M-am simțit umilită instant.

— Îmi pare rău, a spus el ridicând mâna. Nu râd de dumneavoastră. Râd pentru că… Doamne Dumnezeule… Victoria chiar n-a citit testamentul?

Am clipit.

— Poftim?

Horia a deschis un sertar și a scos un dosar gros, legat cu o panglică albastră.

L-a pus pe birou și l-a împins spre mine.

— Robert a schimbat testamentul acum trei ani după ce Victoria și Cătălin au încercat să-l convingă să vândă terenul de la Sinaia fără să vă spună.

Am simțit cum mi se accelerează pulsul.

— Nu înțeleg…

Horia a deschis la ultima pagină.

— Victoria a moștenit casa și investițiile. Asta e adevărat.

Inima mi-a căzut în stomac.

Dar apoi a continuat:

— Cu o singură condiție.

Am ridicat privirea spre el.

Și atunci avocatul a citit cu voce tare:

— „Fiica mea, Victoria Stanciu, va primi integral proprietatea și activele doar dacă îi va asigura soției mele, Margareta Stanciu, drept de locuire permanent în casa familială, întreținere completă și îngrijire până la sfârșitul vieții acesteia. În cazul în care această condiție este încălcată în orice mod, întreaga moștenire va fi transferată automat către Margareta Stanciu.”

Nu puteam respira.

Horia m-a privit direct.

— Robert a anticipat exact ce s-ar putea întâmpla.

Mâinile au început să-mi tremure.

— Victoria… m-a dat afară acum trei zile.

— Știu. Pentru că m-a sunat ieri să întrebe cum poate accelera transferul complet al activelor pe numele ei.

Pentru prima dată după moartea lui Robert, am simțit ceva diferit de durere.

Furie.

Rece. Clară. Calmă.

Horia a închis dosarul.

— Din punct de vedere legal, în momentul în care v-a evacuat și a încetat să vă ofere locuință și întreținere, a încălcat clauza testamentară.

— Adică…

— Adică totul vă aparține acum dumneavoastră.

Casa.

Conturile.

Investițiile.

Toate cele 16 milioane de euro.

Am rămas nemișcată.

După câteva secunde, am început să plâng.

Nu pentru bani.

Ci pentru că, după 43 de ani, Robert mă văzuse cu adevărat.

Văzuse tot ce eu refuzasem să accept despre propria noastră fiică.

Horia mi-a întins un pachet de șervețele.

— Mai este ceva, a spus el.

— Ce anume?

Și-a pus ochelarii la loc.

— Robert a lăsat și o scrisoare. Instrucțiunile erau să v-o dau doar dacă Victoria încălca testamentul.

Mi-a întins un plic alb.

Recunoscusem imediat scrisul lui Robert.

L-am deschis cu degetele tremurânde.

„Margareta,

Dacă citești asta, înseamnă că am avut dreptate și îmi pare rău pentru asta.

Te-am iubit toată viața mea, chiar și în momentele în care n-am spus-o suficient.

Și știu că ai petrecut ani întregi punându-i pe alții înaintea ta.

Dar acum vreau să alegi pentru tine.

Nu o salva pe Victoria de consecințele propriilor alegeri.

Te rog.

Pentru prima dată în viața ta, pune-te pe tine pe primul loc.”

Am strâns scrisoarea la piept și am închis ochii.

În acel moment, telefonul meu a început să sune.

Victoria.

Am privit numele câteva secunde.

Apoi am răspuns.

Vocea ei era panicată.

— Mamă… avocatul tocmai mi-a explicat tot. Putem rezolva asta. Cred că a fost o neînțelegere.

Neînțelegere.

Acum trei zile eram prea inutilă ca să merit un acoperiș.

Acum eram proprietara casei în care își despacheta deja hainele.

Am inspirat adânc.

— Victoria, ai douăzeci și patru de ore să părăsești casa mea.

A amuțit.

— Mamă, te rog…

— Și încă ceva.

Vocea mea era calmă. Mai calmă decât fusese vreodată.

— Să-ți găsești alt loc unde să trăiești. Pentru că în casa mea nu mai ai ce căuta.

I-am închis înainte să răspundă.

Iar pentru prima dată în foarte mulți ani, nu m-am simțit vinovată deloc