Noaptea în care fosta iubită a bătut la ușa lui, plângând: „Te rog, lasă-mă să dorm la tine…”

Mihai a rămas câteva secunde fără reacție. Se uita la ea, cu părul răvășit și ochii umflați de plâns, și nu știa ce să spună. Într-o parte a minții îi răsuna vocea prietenului său, omul cu care împărțise atâtea veri și ierni, iar în cealaltă, inima îi bătea nebunește, simțind din nou fiorul acela vechi pe care crezuse că-l pierduse.

– Bine, Marina, o să te ajut, zice el încet. Dar trebuie să te gândești bine la ce faci.

Ea dădu din cap, fără să mai spună nimic. Îi tremura bărbia. Mihai a scos trusa de scule din debara și s-a dus cu ea la apartamentul unde locuise Marina cu Nicu. Când a deschis ușa, apartamentul mirosea a parfum amestecat cu fum de țigară. Pe masă, o sticlă de vin răsturnată și un buchet de flori vechi, uscate.

– Aici era casa noastră, a șoptit ea. Dar nu mai pot, Mihai. Mă minte, mă controlează, îmi vorbește urât… și mai e și altcineva în viața lui.

Mihai n-a zis nimic. Doar a schimbat yala, în liniște. La fiecare sunet de șurubelniță, parcă se desprindea de trecutul acela greu, plin de trădare. Când a terminat, Marina l-a privit cu o recunoștință ciudată, o combinație de rușine și dor.

Au mers din nou la el acasă. Ea i-a mulțumit, i-a spus că nu știe ce s-ar fi făcut fără el, iar Mihai a încercat să zâmbească, deși în sufletul lui era o furtună. Toată ziua a tot gândit la noaptea aceea. Cum o mai iubește, de fapt. Cum n-a uitat niciodată.

În zilele care au urmat, Marina s-a mutat temporar la el. Dormea pe canapea, dar serile stăteau la povești ca odinioară. Râdeau, găteau împreună, iar într-o seară, fără să-și dea seama, ea și-a pus capul pe umărul lui. A fost o clipă tăcută, dar plină de tot ce n-au spus niciodată.

A doua zi, Nicu a apărut la ușă. Bătea tare, ca un om care nu mai știe ce face.
– Unde e Marina? – a strigat. – Mihai, deschide!

Mihai a rămas nemișcat. Marina tremura.
– Lasă-mă să vorbesc cu el, zise ea.

A ieșit afară, iar Mihai a privit pe geam. L-a văzut pe Nicu încercând să o prindă de braț, dar ea s-a tras înapoi. După câteva minute, Nicu a plecat, trântind portiera mașinii. Marina a intrat înapoi în casă, cu ochii roșii, dar cu spatele drept.
– S-a terminat, a zis simplu. Nu mai e nimic de salvat.

De atunci, lucrurile s-au schimbat. Mihai a încetat să se mai gândească la ce vor spune ceilalți. A început să o privească pe Marina nu ca pe o femeie care l-a rănit, ci ca pe o femeie care a greșit și acum plătește prețul.

Au trecut luni. Încet, fără să-și dea seama, au redevenit un „noi”. O dragoste mai tăcută, mai matură. Nu mai era ca la începuturi, cu fluturi și promisiuni, ci una în care doi oameni se sprijineau, se iertau și învățau din nou să zâmbească.

Într-o seară, Mihai i-a zis:
– Ți-aduci aminte noaptea aia? Cea în care ai bătut la ușa mea?
– Cum să nu, a zâmbit ea. A fost cea mai grea noapte din viața mea.
– Pentru mine, a fost începutul uneia noi, a spus el, și i-a atins mâna.

De afară se auzeau greierii, iar lumina caldă a lămpii le desena umbrele pe perete. Pentru prima dată după mult timp, Mihai simțea că inima lui e acasă.

Uneori, viața îți dă o a doua șansă atunci când nu mai crezi în ea. Trebuie doar să ai curajul s-o deschizi… chiar și atunci când bate la ușă în miez de noapte.