Iubita mea și-a bătut joc de cadoul meu de aniversare în fața prietenilor ei

…urca pe scenă chiar fratele meu, Andrei.

Nu era genul de lucru cu care să mă laud în fiecare zi. Andrei nu era vedetă la televizor, nu apărea prin reclame, dar în lumea lui era cunoscut. Cânta în deschiderea concertelor mari, lucra ani întregi pentru asta. Iar pentru prima dată urma să cânte pe scena aia mare, chiar în orașul nostru.

Și voiam să o surprind.

Voisem să o iau de mână, să o duc în culise, să-l cunoască, să vadă cum e lumea aia din spate. Să simtă că face parte din ceva special. Pentru mine nu era doar un concert. Era mândria mea.

Am lăsat biletul pe noptieră și am plecat.

Nu i-am mai spus nimic. Telefonul l-am închis. Aveam nevoie de liniște. M-am dus la ai mei, la marginea orașului, unde totul e mai simplu. Tata era în curte, tăia lemne. M-a văzut și a înțeles dintr-o privire că nu sunt bine.

„Las-o, măi băiete… cine nu te respectă, nu te merită”, mi-a zis simplu.

Pe la prânz, telefonul a început să vibreze întruna. Mesaje, apeluri. Numele ei apărea peste tot. Nu răspundeam.

Abia seara am citit primul mesaj.

„E adevărat?”

Apoi altul.

„De ce nu mi-ai spus?”

Și încă unul.

„Unde ești?”

Nu i-am răspuns nici atunci.

A doua zi, pe la 10 dimineața, a apărut la poarta părinților mei. Nu mai era machiată, nu mai avea aerul ăla sigur pe ea. Părea mică, pierdută.

Mama i-a deschis. Eu eram în spate, pe bancă.

A venit încet spre mine.

„Am greșit…”, a zis din prima.

N-am zis nimic.

„N-am știut… dacă știam, nu făceam asta…”

Am ridicat din umeri.

„Nu e vorba că n-ai știut. E vorba cum ai vorbit. Cum ai râs de mine.”

A început să plângă.

„Îmi pare rău… chiar îmi pare rău…”

Am stat câteva secunde în liniște. Se auzea doar vântul prin pomi.

„Știi cât au costat biletele alea?” am întrebat.

A dat din cap că nu.

„900 de lei. Dar nu asta contează. Contează că pentru mine erau mai mult de atât.”

A încercat să spună ceva, dar nu mai avea cuvinte.

„Le-ai vândut pentru niște rujuri și pudre”, am continuat. „Și m-ai făcut de râs în propria casă.”

A tăcut.

Pentru prima dată, părea că înțelege.

„Concertul e diseară”, i-am spus. „Și da… Andrei cântă. Dar nu mai am bilete.”

A ridicat privirea, sperând la ceva.

„Și nici nu vreau să vii cu mine.”

Lacrimile i s-au oprit brusc.

„De ce?”

„Pentru că nu vreau lângă mine pe cineva care râde de mine când încerc să fac ceva frumos.”

A rămas nemișcată.

„Te-am iubit”, am spus mai încet. „Dar respectul vine înainte.”

S-a întors și a plecat fără să mai spună nimic.

Seara, am ajuns la concert singur.

Am stat în mulțime, printre oameni simpli, care veniseră să se bucure de muzică. Când Andrei a urcat pe scenă, m-a văzut. Mi-a făcut un semn discret.

Și în momentul ăla, am simțit ceva ce nu mai simțisem de mult: liniște.

Nu regretam.

După concert, m-am dus în culise. Ne-am îmbrățișat.

„Unde e fata?” m-a întrebat el.

Am zâmbit ușor.

„A pierdut spectacolul.”

A dat din cap.

„Atunci a pierdut mult.”

Și avea dreptate.

Pentru că uneori, oamenii nu pierd doar un concert sau niște bilete.

Pierd oameni buni din viața lor.

Și nu mai au ocazia să-i recupereze.