În timpul unei petreceri luxoase, o angajată veche nu avea deloc încredere în noua soție a stăpânului ei

Carmen se apropie încet de peretele de unde venea plânsul. Își ținu respirația și puse urechea pe zidul rece. Sunetul era clar acum, un geamăt abia stins. Inima îi bătea cu putere, dar frica se transformă repede în furie.

Își dădu jos pantofii ca să nu facă zgomot și, cu pași moi, urmă sunetul până la un colț ascuns, unde atârna un tablou mare cu portretul lui Alexandru în tinerețe. Îl ridică cu greu, și atunci, în spatele lui, văzu o mică ușă de lemn.

Mâinile îi tremurau. Apucă clanța, dar era încuiată. Se uită rapid în jur, căutând cheia. Îi venea să strige, dar se abținu. Dacă greșea, dacă Valeria o prindea, totul s-ar fi terminat pentru copil.

Se întoarse în cămară și luă un cuțit lung, de tăiat friptura. Cu vârful, forță în broască. După câteva secunde, broasca cedă. Deschise ușa încet.

Înăuntru, un miros greu o izbi. Într-un colț, ghemuit, cu fața plânsă și hainele murdare, era Luca. Ochii mari, plini de groază, se ridicară spre ea.

— Doamnă Carmen… mi-a zis să nu spun nimic… că mă duce la mama dacă spun…

Femeia simți cum i se rupe sufletul. Îl strânse la piept și îi șopti:
— Gata, dragul meu. Nu-ți mai face griji. Te scot eu de aici.

Dar știa că nu era simplu. Jos, în salon, muzica se auzea din ce în ce mai tare, iar Valeria râdea zgomotos. Dacă îl scotea acum, toată lumea ar fi observat.

Îl acoperi cu un șal gros și îl duse în spălătorie, pe ușa ascunsă. Îi dădu apă și o bucată de pâine, apoi se aplecă la nivelul lui.

— Ascultă-mă bine, Luca. Tu stai aici și nu scoți un sunet. Eu mă duc jos, vorbesc cu domnul Alexandru și totul o să fie bine.

Dar nu era deloc sigură de asta. Alexandru părea orbit de Valeria, iar de când se căsătoriseră, nu mai fusese același.

Carmen coborî în salon. Muzica se opri brusc, iar Alexandru ridică paharul.
— În cinstea noii mele vieți! spuse el, zâmbind larg.

Valeria, îmbrăcată într-o rochie roșie, îl privi cu un zâmbet fals. În acel moment, ochii lor se întâlniră. Pentru o clipă, Carmen avu impresia că femeia știe.

După toast, Carmen se apropie de stăpânul ei.
— Domnule Alexandru… trebuie să vă vorbesc. E… e despre Luca.

Bărbatul o privi derutat.
— Ce-i cu el? E plecat, nu?

Carmen își mușcă buzele.
— Nu, domnule… e aici. Închis… în spatele tabloului din coridor.

Zgomotul din salon dispăru ca prin farmec. Alexandru rămase fără cuvinte. Aruncă o privire spre Valeria, care înghețase.

În câteva clipe, urcă scările. Carmen îl urmă, cu inima cât un purice. Când ajunseră în fața ușii, femeia o deschise. Luca era tot acolo, cu ochii mari și umezi.

Alexandru căzu în genunchi și-și strânse fiul în brațe.
— Dumnezeule… ce-ai făcut, Valeria?

Femeia izbucni:
— Era un copil răsfățat! Nu mă respecta! Trebuia să-l învăț cine e stăpâna casei!

Dar Alexandru nu o mai asculta. Chemă poliția pe loc.

În seara aceea, petrecerea s-a terminat brusc, iar luminile conacului s-au stins una câte una.

Carmen ieși afară, obosită, dar cu o liniște nouă în suflet. Se uită spre cerul de iulie și șopti:
— Acum poți să te odihnești, doamnă Elena. L-am salvat pe băiatul tău.

Și pentru prima dată după mult timp, lacrimile care i se rostogoliră pe obraz nu mai erau de tristețe, ci de alinare.