Lidița… — a gemut încet mama, strângându-i mâna fiicei

Și totuși, în liniștea aceea apăsătoare, ceva s-a schimbat în ea.

Nu mai era doar frică. Era hotărâre.

Lidia s-a ridicat de pe scaun și a început să se plimbe prin apartament. Camera mică — exact cum spusese — era liberă. Curată. Luminoasă.

„Nu e imposibil”, și-a spus încet.

Seara, Vasile a intrat în bucătărie, unde ea stătea cu o cană de ceai în mâini.

— Ai mâncat? — a întrebat el scurt.

— Nu mi-e foame.

El a ridicat din umeri și a început să-și taie pâine. Lidia l-a privit câteva secunde, apoi a spus calm:

— Eu o aduc.

Cuțitul s-a oprit în aer.

— Ce-ai zis?

— O aduc pe mama. Cu sau fără acordul tău.

Vasile a izbucnit:

— Atunci nu mai ești soția mea!

Lidia nu s-a mișcat.

— Dacă asta e condiția… atunci nu mai sunt.

Cuvintele au căzut greu, dar nu le-a retras.

În acea noapte nu au dormit în același pat.

A doua zi dimineață, Lidia și-a făcut o valiză mică. Nu multe lucruri — doar strictul necesar.

Vasile a privit-o din ușă.

— Chiar pleci?

— Da.

— Pentru ea?

— Pentru mine, — a răspuns Lidia. — Pentru că vreau să pot trăi cu mine.

Nu a mai spus nimic. A ieșit.

Drumul spre sat a fost lung și tăcut. Dar, pentru prima dată, nu îi mai era frică.

Când a ajuns, mama ei a izbucnit în plâns.

— Ai venit…

— Am venit să te iau acasă, — i-a spus Lidia.

Au strâns lucrurile în liniște. Puține — câteva haine, o icoană veche, o cutie cu medicamente.

În acea seară, două femei — una bătrână și una obosită — au plecat dintr-o casă care nu mai putea fi „acasă”.

Primele zile au fost grele.

Puțini bani. Frig. Griji.

Dar ceva era diferit.

Era liniște.

Mama nu se plângea. Stătea mai mult în pat, uneori zâmbea. Lidia îi făcea ceai, îi citea, îi vorbea.

Și într-o zi, mama i-a spus încet:

— Nu mai mi-e frică de iarnă.

Lidia a înțeles atunci că făcuse ce trebuia.

Timpul a trecut.

Într-o după-amiază, cineva a bătut la ușă.

Vasile.

Stătea în prag, schimbat. Mai tăcut.

— Pot să intru?

Lidia a ezitat, apoi a dat din cap.

El a privit în jur. A văzut soba, patul, liniștea.

— Nu e ușor, nu? — a spus încet.

— Nu.

A făcut un pas înainte.

— Am fost… prost.

Lidia nu a răspuns.

— Am venit să vă aduc acasă.

Lacrimile i-au apărut fără să vrea.

— Și mama?

— Și mama.

În acel moment, bătrâna a apărut în pragul camerei.

— Vasilică… ai venit?

El a coborât privirea.

— Am venit, mamă.

Și pentru prima dată, nu a spus-o din politețe.

Au plecat împreună.

Iarna a venit grea, cu zăpadă mare și ger cumplit.

Dar în casa lor era cald.

Nu doar de la calorifere.

Ci de la faptul că, în sfârșit, învățaseră ce înseamnă să fii om.