Familia mea mi-a cerut fondul de studii al fiului meu decedat

M-am mutat într-un sat mic din Oltenia, la marginea pădurii, unde păsările încă mai cântă fără teamă, iar vecinii îți bat la poartă doar ca să-ți dea o bucată de plăcintă caldă.

Am găsit o căsuță veche, cu prispă scundă și ferestre cu perdele brodate. Proprietarul, un bătrân văduv, se mutase la oraș la fiică-sa, iar casa zăcea uitată. I-am dat un avans și, cu carnetul meu de economii, am început să o renovez singură, cărămidă cu cărămidă.

Mâinile-mi, bătătorite de ani, nu mai aveau puterea de altădată, dar inima-mi bătea mai ușor. În fiecare dimineață îmi beam cafeaua pe prispă, privind cum soarele se strecoară printre crengile salcâmilor.

Într-o zi, vecina de peste drum, tanti Florica, m-a chemat la șezătoare. M-am dus cu un cozonac și câteva punguțe de lavandă din grădină. Femeile m-au primit cu brațele deschise. Nimeni nu m-a întrebat de ce am venit, ce s-a întâmplat, de ce sunt singură. M-au primit pur și simplu.

Am început să predau limba romani la școala din sat, ca opțional. Copiii mă îmbrățișează la finalul orelor și îmi spun „bunica Elena”.

În Ajunul Crăciunului, am făcut sinigang, așa cum făcea bunica mea când eram mică, și l-am pus alături de sarmale și cozonaci. Femeile din sat au gustat și au zis că e „ciorbă cu suflet”.

Poate că familia mea de sânge m-a uitat.

Dar în acest colț de lume, mi-am găsit o altă familie. Oameni simpli, care nu mă judecă, nu mă alungă, nu mă folosesc.

Și poate că în casa mică din București, Matei încă se întreabă de ce n-am mai bătut la ușă.

Poate că într-o zi va înțelege.

Dar eu… eu m-am regăsit.

Nu în bani. Nu în fapte mari.

Ci în liniștea unei dimineți de vară, când nu mai trebuie să cer voie să fiu eu.