O femeie i-a cerut prietenei ei să aibă grijă de copiii ei pentru o oră

Elena a rămas nemișcată pentru o clipă. Parcă i se strânsese inima în piept.

A privit din nou, mai atent. Nu era nicio îndoială. Cristina era acolo, la câțiva metri, stând pe o bancă și privind spre mare, de parcă nimic nu se întâmplase în toți anii aceia.

„Da…” a răspuns încet Elena, fără să-și ia ochii de la ea.

Andrei a început să meargă încet spre femeie, de parcă îi era teamă că, dacă se grăbește, imaginea o să dispară. Mihai s-a lipit și mai tare de Elena.

„Mergem și noi?”, a șoptit el.

Elena a dat din cap și a pornit după Andrei, cu pași grei.

Când au ajuns aproape, Cristina s-a întors. Pentru o clipă, s-au privit fără să spună nimic. Ochii ei s-au umplut de lacrimi imediat ce i-a văzut pe copii.

„Andrei…?” a spus ea, cu voce tremurată.

Băiatul s-a oprit în fața ei. Nu a zâmbit. Nu a fugit în brațele ei, așa cum poate și-ar fi imaginat cineva.

A stat drept și a întrebat simplu:

„De ce ai plecat?”

Întrebarea a căzut greu, ca o piatră.

Cristina și-a dus mâna la gură și a început să plângă. „Eu… nu am știut cum să mă întorc… am greșit… am fost speriată…”, a spus printre lacrimi.

Elena simțea cum i se ridică un nod în gât. Ani întregi de oboseală, de sacrificii, de nopți nedormite… toate îi treceau prin minte.

„Șapte ani, Cristina”, a spus ea, calm, dar apăsat. „Șapte ani n-ai dat niciun semn.”

Cristina a dat din cap, rușinată. „Știu… știu că nu merit nimic. Dar m-am gândit la ei în fiecare zi…”

Mihai s-a ascuns după Elena și a întrebat încet: „Cine e doamna?”

Cuvintele lui au lovit și mai tare.

Cristina s-a prăbușit pe bancă, plângând în hohote.

Andrei s-a uitat la Elena. În privirea lui era o maturitate care nu ar fi trebuit să fie acolo la vârsta lui.

„Ea e mama mea… dar tu…” s-a oprit o clipă, apoi a spus clar: „tu ești cea care ne-a crescut.”

Elena nu a mai rezistat și l-a luat în brațe.

După câteva minute de liniște apăsătoare, Cristina s-a ridicat. S-a apropiat timid.

„Nu vreau să vă răpesc nimic… nici să stric ce ați construit”, a spus ea. „Am venit aici pentru că nu mai puteam trăi cu vinovăția. Voiam doar… să vă văd.”

Elena a oftat adânc.

„Copiii nu sunt un lucru pe care îl lași și te întorci când vrei”, a spus ea. „Dar sunt și oameni. Și au dreptul să aleagă.”

S-a uitat la Andrei.

„Tu ce vrei?”

Băiatul a tăcut câteva secunde. Apoi s-a uitat la Cristina, lung.

„Vreau să te cunosc”, a spus el. „Dar nu vreau să plec de lângă mama.”

A strâns mâna Elenei.

Cristina a izbucnit din nou în lacrimi, dar de data asta erau diferite.

„E corect…”, a spus ea încet.

În acea după-amiază, pe plaja liniștită, nu s-au rezolvat toate lucrurile. Nu s-au șters anii pierduți. Dar s-a spus adevărul.

Și, pentru prima dată după mult timp, fiecare știa exact unde îi este locul.

Elena nu a pierdut nimic.

Iar copiii nu mai erau singuri.