O femeie puternică a împins un copil într-o baltă

Izabela n-a dormit toată noaptea. Se uita mereu la poza pe care i-o trimisese asistenta — băiatul avea părul ciufulit, haine rupte și ochii… aceiași ochi mari, verzi, care o priveau cândva de sub păturica albastră din camera lui de copil.

Dimineața devreme, și-a pus un palton lung și a pornit spre marginea orașului, acolo unde i se spusese că trăiește bătrânul cu copilul. Mașina aluneca încet printre gropile pline de apă, iar inima îi bătea atât de tare încât simțea că o să-i spargă pieptul.

Când a ajuns, locul părea părăsit. O baracă de tablă, un foc mic ce abia mai pâlpâia și doi câini care s-au ridicat lătrând. A coborât tremurând, ținând fotografia strâns în mână.

„Bună ziua…” a spus cu o voce nesigură. „Caut un băiat… îl cheamă Ilie.”

Din umbră a ieșit un bărbat slab, cu barba albă și haine murdare. O privire caldă, dar obosită.
— Ce vreți de la el? a întrebat.
— Doar să-l văd, a răspuns Izabela, aproape șoptind.

Bătrânul a clipit de câteva ori, apoi a strigat:
— Ilie! Vino, mamă, nu-ți fie frică.

Copilul a apărut încet de după colț. Era mai mic decât își imaginase, cu un palton lung până la genunchi. Când a ridicat privirea, ochii lor s-au întâlnit. Timpul s-a oprit.

Izabela a simțit cum i se taie genunchii. Semnul de pe mâna lui era acolo, clar, același pe care îl văzuse la naștere. A vrut să-l ia în brațe, dar s-a oprit. Ceva nu se potrivea. Copilul o privea cu teamă, ca și cum n-ar fi recunoscut-o.

— Ilie, știi cine sunt eu?
Băiatul a clătinat din cap.
— Bătrânul m-a salvat. M-a găsit într-o pădure. N-am avut mamă.

Izabela a izbucnit în lacrimi. Bătrânul s-a apropiat, sprijinindu-se într-un baston.
— L-am găsit în urmă cu cinci ani, zgribulit și aproape mort. Nu vorbea deloc atunci. Am crezut că l-a părăsit cineva…

Cinci ani. Exact cinci ani. Coincidența era prea mare. Izabela s-a lăsat în genunchi, scormonind prin poșetă. A scos o fotografie veche cu fiul ei — un bebeluș în brațele ei, zâmbind.

Băiatul s-a apropiat curios. A privit poza, apoi a întins mâna spre ea.
— Ăsta sunt eu? a întrebat încet.

Izabela n-a mai putut spune nimic. L-a strâns la piept și a plâns. Bătrânul s-a întors cu spatele, lăsându-i singuri.

Mai târziu, la secția de poliție, testele ADN au confirmat ceea ce sufletul ei știa deja: Ilie era fiul ei pierdut. Fusese răpit, abandonat și găsit de acel om care, fără să știe, îi salvase viața.

După ce toate actele au fost refăcute, Izabela l-a invitat pe bătrân să locuiască cu ei.
— N-am cum să-ți mulțumesc destul, a spus ea. Fără tine, copilul meu n-ar mai fi fost aici.
Bătrânul a zâmbit.
— Nu trebuie să-mi mulțumești. Dumnezeu ne poartă pe toți acolo unde trebuie să ajungem.

În zilele care au urmat, Ilie s-a obișnuit treptat cu noua sa viață. În fiecare seară, când ploua, Izabela îl privea dormind și își promitea că nu va mai lăsa niciodată frica sau mânia să-i întunece inima.

Uneori, cele mai mari miracole vin sub forma unei întâlniri întâmplătoare într-o zi ploioasă.
Iar alteori, Dumnezeu ne aduce înapoi ceea ce iubim cel mai mult… exact când încetăm să mai sperăm.