O FETIȚĂ M-A OPRIT PE STRADĂ ȘI MI-A SPUS: „POZA TA E ÎN PORTOFELUL MAMEI MELE!”

Femeia din fața mea era… Ioana.

Am făcut un pas înapoi, ca și cum podeaua s-ar fi clătinat sub mine. Nu putea fi ea. Nu avea cum.

— Tu…? am șoptit.

Ioana tremura. Ochii îi erau plini de lacrimi, iar Miruna se uita când la mine, când la ea, fără să înțeleagă nimic.

— Mamă, îl știi, nu? a întrebat fetița cu inocență. Ți-am zis eu!

Ioana s-a lăsat ușor pe un scaun, de parcă nu o mai țineau picioarele.

— Miruna, du-te puțin în cameră, te rog, i-a spus ea cu o voce stinsă.

— Dar…

— Te rog.

Fetița a oftat și a plecat, aruncându-mi o ultimă privire curioasă.

Ușa camerei s-a închis încet. A rămas liniște.

Am rămas în picioare, fără să știu ce să spun. Ultima oară când o văzusem pe Ioana fusese cu zece ani în urmă. Atunci îmi spusese că pleacă din oraș. Fără explicații. Fără rămas-bun adevărat.

— Ai dispărut, am spus în cele din urmă. Pur și simplu… ai dispărut.

Ioana și-a șters lacrimile.

— N-am avut de ales.

— Ba ai avut! Ai fi putut să-mi spui măcar…

S-a ridicat brusc.

— Eram însărcinată!

Cuvintele au lovit ca un trăsnet.

Am rămas nemișcat.

— Ce…?

— Cu tine, a spus ea, privind direct în ochii mei. Miruna e fiica ta.

Totul s-a oprit. Gândurile, respirația, timpul.

— Nu… nu se poate, am murmurat.

— Ba da. Și știi asta.

M-am sprijinit de perete. Deodată, toate piesele începeau să se lege. Plecarea ei bruscă. Tăcerea. Privirea aceea din urmă pe care n-am înțeles-o atunci.

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat, cu vocea frântă.

Ioana a oftat.

— Pentru că atunci nu aveai nimic. Te luptai să-ți găsești un drum, abia te țineai pe picioare. Nu voiam să te leg de o responsabilitate pentru care nu erai pregătit.

— Și ai decis singură pentru amândoi?

— Am decis pentru copil, a spus ea încet.

M-am uitat spre ușa camerei unde dispăruse Miruna. Fetița care mă strigase pe stradă… care știa deja de mine.

— Știe?

Ioana a dat din cap.

— I-am spus că ești cineva important. Nu i-am spus tot… dar te-a văzut în poze. N-am putut să te șterg din viața noastră, chiar dacă nu erai acolo.

Am simțit un nod în gât.

— Zece ani… am pierdut zece ani.

— Știu, a spus ea. Și mie mi-au lipsit.

Liniștea dintre noi era grea, dar nu mai era rece. Era plină de ceva nespus, ceva care încă mai exista.

Ușa s-a deschis încet, iar Miruna a scos capul.

— Pot să ies?

Am zâmbit fără să-mi dau seama.

— Da… poți.

A venit lângă noi și m-a privit atent.

— Tu ești tati?

Am simțit cum mi se umezesc ochii.

M-am aplecat la nivelul ei.

— Dacă tu vrei… da.

Ea a zâmbit larg și m-a îmbrățișat fără ezitare.

În acel moment, totul a devenit clar.

Nu puteam schimba trecutul. Nu puteam recupera anii pierduți. Dar puteam face ceva mult mai important.

Să fiu prezent de acum înainte.

Am ridicat privirea spre Ioana. Pentru prima dată după mult timp, nu mai era doar o amintire.

Era începutul unei a doua șanse.

Și de data asta… nu aveam de gând să o pierd.