Au răpit fata greșită și au trezit un monstru de care se temea până și capul mafiei.

Costel Sârbu nu era genul de om care să rămână fără cuvinte. Dar în clipa aia, pentru prima dată după mulți ani, chiar nu știa ce să spună.

Irina s-a aplecat calm, a ridicat un pistol de pe jos și l-a verificat dintr-o mișcare sigură. De parcă făcea asta zilnic.

— Ai noroc — i-a spus ea fără să-l privească. — Dacă ajungeau primii, nu mai apucai să întrebi.

Costel a făcut un pas spre ea, atent, ca în fața unui animal periculos.

— Nu lucrezi pentru Radu.

— Evident.

— Atunci pentru cine?

Irina a ridicat privirea. Ochii ei nu aveau nimic blând în ei acum.

— Pentru nimeni.

Afara încă se mai auzeau ecouri de pași și motoare. Dar pericolul trecuse. Cei rămași fugiseră.

Costel a râs scurt, fără veselie.

— Nu există „pentru nimeni” în lumea asta.

— Există — a spus ea. — Dar costă.

A început să meargă spre ieșire, de parcă totul se terminase.

— Stai — a spus el. — Îți datorez viața.

Irina s-a oprit.

— Nu-mi datorezi nimic.

— Ba da. Și nu sunt genul care rămâne dator.

Ea s-a întors ușor.

— Atunci șterge datoria surorii mele.

Costel a ridicat o sprânceană.

— Raluca?

— Toate hârtiile, toate dobânzile, toate amenințările. Dispar.

A urmat o tăcere scurtă.

Costel a analizat-o atent.

— Și dacă refuz?

Irina a zâmbit. Nu cald. Nu prietenos.

Rece.

— Atunci data viitoare când cineva încearcă să te omoare… nu o să mai fie nimeni acolo să te scoată.

Asta a lovit.

Costel a înțeles imediat.

Nu era o amenințare aruncată în vânt. Era o promisiune.

După câteva secunde, a dat din cap.

— Gata. Consideră că n-a existat niciodată.

Irina a încuviințat.

— Bun.

A pornit din nou spre ieșire.

— Irina — a spus el.

Ea s-a oprit, fără să se întoarcă.

— Lumea o să afle de tine.

— Nu — a spus ea simplu. — Pentru că tu nu o să spui nimănui.

— Și de ce aș face asta?

Irina s-a întors ușor, doar cât să-l privească peste umăr.

— Pentru că oamenii ca tine înțeleg când dau peste ceva ce nu pot controla.

Apoi a plecat.

Ploua în continuare când a ieșit din depozit. Aerul rece i-a atins fața, dar nu a tresărit.

După câteva străzi, și-a scos telefonul.

A format un număr.

Raluca a răspuns după câteva secunde, obosită.

— Alo?

Irina a rămas o clipă tăcută.

— Ți-am rezolvat problema.

— Ce? Cine e?

— Nu mai ai datorii. Nici la Sârbu, nici la nimeni.

Tăcere.

— Irina…?

— Ai grijă de tine.

— Stai! De ce faci asta? După tot—

Apelul s-a închis.

Irina a băgat telefonul în buzunar și a continuat să meargă prin ploaie.

Fără grabă.

Fără să privească înapoi.

Pentru că unele lucruri nu se fac pentru recunoștință.

Se fac pentru că, indiferent cât ai fugi de trecut… sângele rămâne sânge.