Menajera a venit la tură și s-a dus să facă curat într-o cameră de lux

— Nu te grăbi să pleci, a spus el, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ana a rămas cu mâna în aer câteva secunde, apoi a strâns cârpa în pumn. Era furioasă, dar și derutată. Nu părea genul de om care glumește sau care încearcă să profite.

— Nu mă interesează ce vrei, a zis ea apăsat. Ieșiți din cameră sau chem paza.

Bărbatul a zâmbit ușor, dar nu batjocoritor. Mai degrabă obosit.

— Dacă voiam prostii, nu ți-aș fi vorbit așa. Ascultă-mă două minute. Dacă nu îți convine, pleci și nu ne-am cunoscut niciodată.

Ana a ezitat. Nu pentru că ar fi avut încredere, ci pentru că ceva în tonul lui o făcea să creadă că nu minte.

— Un minut, a spus ea scurt.

El a dat din cap.

— Am nevoie de ajutorul tău. Oficial, eu nu mai sunt cazat aici. Dar trebuie să rămân în cameră până diseară. E o chestiune… complicată. Dacă apare cineva, vreau să spui că ai făcut deja curățenie și că totul e în regulă. Atât.

Ana a clipit des, încercând să înțeleagă.

— Și de ce aș face asta?

El s-a apropiat încet de chiuvetă, a scos dintr-un portofel gros câteva bancnote.

— Pentru asta.

Ana a văzut suma și a rămas fără aer. Era mai mult decât câștiga într-o lună.

Dar ceva nu se lega.

— De ce nu plecați pur și simplu?

Bărbatul a oftat adânc.

— Pentru că dacă plec acum, pierd ceva mult mai important decât banii ăștia.

Tăcerea s-a lăsat între ei.

Ana s-a gândit la chiria restantă, la mama ei bolnavă, la facturile care se adunau. Banii ăștia ar fi rezolvat totul, cel puțin pentru o vreme.

Dar riscul?

— Dacă mă bag în asta și iese rău… eu răspund, a spus ea încet.

— Nu va ieși rău, a răspuns el ferm. Îți dau cuvântul meu.

Ana a râs scurt.

— Cuvântul dumneavoastră nu plătește amenzile.

El a ridicat din umeri.

— Atunci ia banii și consideră că e un risc calculat.

Ana l-a privit lung. Apoi a întins mâna și a luat bancnotele.

— Doar atât, a spus ea. Nu vreau alte povești.

— Atât, a confirmat el.

Orele au trecut greu. De fiecare dată când pașii se auzeau pe hol, inima Anei bătea mai tare. A evitat privirile colegelor, a răspuns scurt și a ținut totul sub control.

La un moment dat, șeful de etaj a venit să verifice camerele.

— 714 e gata? a întrebat el.

— Da, am terminat mai devreme, a răspuns Ana, încercând să pară calmă.

El a notat ceva și a plecat.

Abia atunci a simțit că poate respira.

Seara, când tura s-a terminat, Ana s-a întors în cameră. Bărbatul era îmbrăcat, pregătit să plece.

— Ai fost corectă, a spus el.

— Și dumneavoastră.

El i-a întins încă un plic.

— Nu e nevoie, a spus ea imediat.

— Nu e pentru tine. E pentru mama ta. Știu că e bolnavă.

Ana a încremenit.

— De unde știți?

El a zâmbit ușor.

— Nu ești singura care observă lucruri.

A lăsat plicul pe masă și s-a îndreptat spre ușă.

— Nu o să ne mai vedem, a spus el.

— Așa sper, a răspuns Ana, dar fără răutate.

După ce a plecat, Ana a deschis plicul. Înăuntru era o sumă și mai mare… și o carte de vizită.

Pe ea scria simplu: „Consultant financiar”.

În acel moment, Ana a înțeles.

Nu fusese vorba doar de o cameră. Fusese un test.

Și, pentru prima dată după mult timp, a simțit că viața ei se poate schimba.