Un bărbat își alungă soția din cauza înfățișării bebelușului

Anii au trecut greu pentru Emilia. A crescut-o singură pe Ana, muncind zi și noapte la dispensar și făcând tot ce-i stătea în putință ca micuța să nu simtă lipsa tatălui. Satul, mic și plin de guri rele, nu i-a iertat niciodată. Femeile șușoteau la poartă, iar bărbații o priveau cu dispreț.

Totuși, Emilia își ținea capul sus. O învățase mama ei, femeie simplă, dar puternică, că demnitatea nu se vinde pe vorbe. În fiecare seară, după ce-și culca fata, aprindea candela la icoană și se ruga. Credea cu tărie că adevărul avea să iasă odată și odată la lumină.

Ana creștea frumoasă, cu ochi negri strălucitori și un zâmbet cald care cucerea pe oricine. De multe ori, bătrânii satului îi spuneau Emiliei că fetița aduce a neam de-al lor, cu trăsături ce le aminteau de o mătușă uitată din altă vreme. Dar Ion, încăpățânat, nu voia să audă.

La aproape 10 ani de la acea zi, destinul a făcut ca Ion să se confrunte cu adevărul. Se afla la înmormântarea unei mătuși bătrâne, sora bunicului lui. Pe sicriu era așezată o fotografie veche, în sepia. Ion s-a oprit brusc. Chipul din fotografie avea aceiași ochi mari, aceeași piele măslinie și părul creț, exact ca al Anei.

Un văr bătrân i-a explicat atunci că, în neamul lor, existaseră de demult oameni cu sânge amestecat, veniți din sud, pe vremea când românii și țiganii trăiau și munceau împreună. Nimeni nu mai pomenise de asta, rușinea vremurilor de demult fusese ascunsă sub covor. Dar genele nu mint.

Ion a simțit cum i se prăbușește lumea. Toată ura, toată suspiciunea, toți anii pierduți au devenit o povară de nesuportat. A plecat imediat să o caute pe Emilia.

A găsit-o în fața dispensarului, îmbrăcată modest, cu părul strâns la spate, iar Ana se juca lângă ea cu un șnur colorat. Când fata l-a văzut, a alergat veselă spre el, fără nicio urmă de ranchiună. Îi știa chipul doar din câteva poze rătăcite, dar îl recunoscuse.

Ion a căzut în genunchi și a izbucnit în lacrimi. — Iartă-mă, Emiliană… Iartă-mă și tu, fetița mea. Am fost orb și prost.

Lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji. Emilia a rămas împietrită câteva clipe. Zece ani de suferință nu se ștergeau ușor. Dar privind la Ana, care își strângea tatăl de gât, și-a simțit inima înmuiată.

— Pentru ea o să încerc, Ion, a spus încet. Nu pentru tine. Pentru ea.

Au început atunci un drum greu, dar adevărat. Ion a trebuit să recâștige încrederea familiei sale, a trebuit să rabde privirile satului și să îndure rușinea pe care singur și-o adusese.

Dar Ana, cu sufletul ei curat de copil, l-a primit cu brațele deschise. Îl întreba povești seara, îl chema la serbări și îi aducea desene cu inimioare. Și, încet, satul a început să uite, pentru că acolo unde copilul zâmbește, oamenii nu mai pot arunca pietre.

La hramul bisericii, preotul i-a chemat pe toți să dea mâna și să lase trecutul în urmă. Ion și Emilia au aprins lumânări împreună, iar Ana a cântat în corul copiilor. Era dovada vie că dragostea adevărată rezistă chiar și atunci când oamenii greșesc.

Și astfel, după un deceniu de suferință și neînțelegeri, Ion a înțeles ce înseamnă cu adevărat să fii tată: nu sângele, ci inima, nu mândria, ci iertarea.

Adevărul, oricât ar fi de dureros, aduce cu el și libertate. Iar pentru familia lor, libertatea aceea a fost un nou început.