Noapte. Ion, pitit prin curte

Maria (soția vecinului), strângând din dinți, tace. Când, deodată…

…se aude o ușă trântindu-se.

— Ioaneee! răsună vocea nevestei lui, Elena, din casă. Unde ești, măi omule?!

Ion înlemnește.

Maria își trage repede bluza.

— Ți-am zis că nu-i bine, șoptește ea.

— Stai liniștită… șoptește Ion, dar vocea îl trădează.

Pași apăsați pe prispă.

Becul din curte se aprinde.

Elena apare în ușă, cu mâinile în șolduri.

Se uită o secundă… două…

Și înțelege tot.

— Aha… zice ea rar. Frumos, Ioane. Foarte frumos.

Ion încearcă să zâmbească.

— Mărie… nu-i ce pare…

— Ba e exact ce pare! izbucnește ea. Cu nevasta vecinului, în curte, noaptea?!

Maria începe să dea înapoi încet.

— Eu… eu plec…

— Stai acolo! îi taie Elena calea. Să aud și eu explicația!

Ion înghite în sec.

— Vorbeam… zice el. Despre… gard…

Elena clipește des.

— Despre gard?

— Da… că… s-a strâmbat… și… trebuia… îndreptat…

Maria nu mai rezistă și bufnește:

— Da, gardul…

Elena se uită de la unul la altul.

Apoi începe să râdă.

Un râs scurt și rece.

— Bine, Ioane… zice ea. Îți îndrept eu gardul mâine.

Ion se albește la față.

— Mărie, hai că glumeam…

— Nu, nu. Eu nu glumesc.

Se întoarce spre Maria:

— Iar tu, Mario, vezi-ți de bărbatul tău. Că dacă te mai prind pe-aici, nu mai discutăm așa frumos.

Maria dă din cap și dispare pe poartă.

Ion rămâne singur în curte.

Elena îl privește fix.

— Știi ce e cel mai rău?

— Ce…? întreabă el încet.

— Că te credeam mai deștept.

Se întoarce și intră în casă.

Ion oftează adânc și se uită spre cer.

— Doamne… de ce n-am tăcut eu din gură… 😄