Mirele și-a băgat mâna sub pătură în noaptea nunții și a început să țipe

Marina stătea pe marginea patului, cu fața îngropată în palme și umerii tremurând.

Mihai era lipit de perete, alb ca varul.

Iar pe cearșaful alb, chiar lângă picioarele miresei, se vedea clar ceva ce nimeni nu se așteptase să vadă.

Un aparat medical.

Un săculeț transparent prins cu tuburi fine pe sub cămașa de noapte.

Mama Marinei a dus mâna la gură și a început să plângă.

— Doamne… fata mea…

În cameră s-a lăsat o liniște grea.

Mihai încă respira sacadat.

— De ce nu mi-ai spus?! — a izbucnit el în cele din urmă.

Marina ridică încet privirea.

Ochii îi erau plini de lacrimi și rușine.

— Am vrut… dar mi-a fost frică.

Nimeni nu înțelegea exact ce se întâmplă.

Mătușa Rodica șopti:

— Ce aparat e ăla?

Marina inspiră adânc.

— Acum doi ani am fost diagnosticată cu cancer intestinal.

În cameră s-a auzit un oftat colectiv.

— Doctorii au reușit să mă salveze… dar după operație am rămas cu stomă. Port permanent dispozitivul ăsta.

Mihai o privea fără să clipească.

Marina continua printre lacrimi:

— Când ne-am cunoscut eram deja operată. În fiecare zi voiam să-ți spun adevărul… dar de fiecare dată îmi era frică că o să pleci.

Mama ei izbucni în plâns mai tare.

— I-am spus să-ți spună… i-am spus…

Marina strângea cearșaful în pumni.

— După ce m-am îmbolnăvit, fostul meu logodnic m-a părăsit imediat. Mi-a zis că nu poate trăi cu „așa ceva”. De atunci am trăit cu frica asta în fiecare zi.

Mihai își trecu mâna peste față.

Toți așteptau reacția lui.

În hol încă se adunaseră rude, iar liniștea devenise apăsătoare.

Marina coborî privirea și spuse încet:

— Dacă vrei să pleci… o să înțeleg.

Atunci Mihai făcu câțiva pași spre ea.

— Taci.

Vocea lui tremura.

Se așeză în genunchi în fața ei.

— Eu am țipat pentru că m-am speriat. Nu înțelegeam ce e și am crezut că pățești ceva…

Marina începu să plângă și mai tare.

— Nu mi-e scârbă de tine. Nu mi-e rușine cu tine.

Toată lumea din cameră rămase nemișcată.

Mihai îi luă mâinile în ale lui.

— Mi-e ciudă doar că ai dus singură toată povara asta și ai crezut că trebuie să te ascunzi de mine.

Mama Marinei s-a prăbușit pe un scaun și plângea în hohote.

Până și socrul, om dur care nu-și arătase niciodată emoțiile, își ștergea ochii pe ascuns.

Marina îl privea pe Mihai de parcă nu-i venea să creadă.

— Nu mă urăști?

El aproape că a râs printre lacrimi.

— Ești nebună? Tu ai trecut prin iad și ești încă aici. Ești cea mai puternică femeie pe care am cunoscut-o.

Atunci Marina a izbucnit într-un plâns atât de puternic, încât toate emoțiile adunate ani întregi păreau că ies din ea deodată.

Mihai a strâns-o în brațe.

În cameră nimeni nu mai vorbea.

Doar plângeau.

Pentru frica ei.

Pentru rușinea pe care o purtase singură.

Pentru faptul că ani întregi se temuse că nu va mai fi iubită niciodată.

După câteva minute, Mihai s-a ridicat și s-a întors spre rudele adunate în ușă.

— Gata, spectacolul s-a terminat. Mergeți la somn.

Mătușa Rodica și-a șters ochii.

— Măi băiete… să ai grijă de ea.

— O să am, a spus el ferm.

După ce toți au ieșit, Mihai a închis ușa și s-a întors spre Marina.

Ea încă plângea încet.

El s-a așezat lângă ea și i-a șoptit:

— Ascultă-mă bine. Nu aparatul ăsta te definește. Nu cicatricile. Nu boala. Pentru mine ești femeia pe care o iubesc.

Marina și-a lipit fruntea de pieptul lui și a închis ochii.

Pentru prima dată după foarte mulți ani, nu se mai simțea defectă.

Se simțea iubită.