Participând la nașterea fostei sale iubite, doctorul se albește la față când vede nou-născutul.

Ochii i s-au mărit și palmele i s-au umezit instantaneu. În fața lui, înfășurat într-o păturică albă, stătea un prunc care părea desprins dintr-o fotografie veche. Avea aceleași gropițe în obraji pe care le avusese și el în copilărie, aceeași linie fină a sprâncenelor și aceeași privire nevinovată care îi amintea de chipul mamei sale din tinerețe.

Doctorul și-a mușcat buzele. Inima îi bătea nebunește, dar nu putea lăsa să se vadă nimic. În sala aceea, unde viața și moartea se atingeau în fiecare clipă, trebuia să rămână medic înainte de toate. Și totuși, în adâncul sufletului, ceva se frământa.

Femeia, epuizată, a ridicat ușor privirea spre el. Ochii ei umezi păreau să spună mai mult decât orice cuvânt. Era acolo o tăcere apăsătoare, o punte între trecut și prezent, între amintiri și realitate.

— Să îl vezi…, a murmurat ea, întinzând copilul.

El a ezitat, dar instinctul l-a împins. Și-a întins mâinile și a primit pruncul. În acel moment, parcă întregul spital a dispărut. Nu mai auzea aparatele, nici pașii asistentei, nici vocea moașei. Doar bătăile inimii copilului și ale sale, amestecându-se într-un ritm straniu.

Un nod i s-a pus în gât. În acea secundă și-a amintit serile de demult, când ea râdea în hohote în curtea casei părintești, la lumina felinarelor. Își amintea cum o ținea de mână prin târgurile de toamnă, cum gustau amândoi mustul proaspăt, cum vorbeau despre un viitor în care el va fi doctor, iar ea, mamă.

Dar acel viitor se rupsese brusc. Ea plecase fără să lase în urmă decât un gol. Ani de zile se întrebase „de ce?”, și nicio întrebare nu-și găsise răspuns.

Iar acum, în brațele lui, era dovada că răspunsul fusese mereu ascuns.

— Al cui e copilul? întrebarea i-a scăpat aproape în șoaptă, dar sala a amuțit.

Femeia a închis ochii și lacrimile i-au alunecat pe obraji. A încercat să vorbească, dar glasul i s-a frânt. Abia după câteva secunde, cu o voce tremurată, a rostit:

— Al tău…

Totul în jur a înghețat. Aerul părea mai dens, ca și cum timpul însuși ar fi refuzat să mai curgă. Doctorul și-a simțit picioarele slăbind, dar și-a strâns brațele mai tare în jurul copilului, de parcă i-ar fi fost teamă să nu dispară.

O avalanșă de amintiri i-a invadat mintea. În serile când o conducea acasă, ea îi spunea mereu că „dragostea adevărată nu are nevoie de promisiuni, ci de fapte”. Și acum înțelegea că plecarea ei nu fusese o trădare, ci poate un sacrificiu.

— De ce nu mi-ai spus? a rostit el, cu o voce care îmbina durerea și ușurarea.

Ea l-a privit cu o blândețe sfâșietoare.

— Am vrut să te protejez. Să-ți urmezi drumul fără povara unei responsabilități pe care poate nu erai pregătit s-o porți atunci. Dar viața… m-a adus înapoi la tine.

El a închis ochii o clipă. În mintea lui răsunau poveștile bătrânilor din satul natal, care spuneau mereu că destinul e ca firul de lână tors de ursitoare: oricât l-ai încâlci, se întoarce la drumul său.

Și acum înțelegea: destinul îi adusese din nou împreună.

A strâns copilul la piept și a simțit cum inima i se liniștește. Pentru prima dată după ani întregi, nu mai era doar doctorul cu mâini sigure și ochi reci, ci bărbatul care își regăsise familia.

Când a ieșit din sala de nașteri, cu copilul în brațe, oamenii din hol au început să aplaude, fără să știe povestea din spatele acelui moment. Pentru ei, era doar bucuria unei vieți noi. Dar pentru el, era renașterea propriei vieți.

Și-a ridicat privirea spre cer și a șoptit în gând, cu vocea tatălui său răsunându-i în memorie:

„În viață, cele mai grele încercări aduc cele mai mari binecuvântări.”

Și a știut atunci că nu mai era singur.

Avea un copil. Avea din nou o șansă. Și, poate, avea să aibă din nou și iubirea pe care o pierduse.