Milionarul a decis să facă o verificare pe ascuns

Alexandru a rămas câteva clipe în prag, fără să scoată niciun sunet.

Nu voia să strice momentul.

Adrian chicotea atât de tare încât i se vedeau toți dinții mici, iar Luca bătea din palme, încercând din nou să se arunce pe „pista de aterizare”, cum îi spunea Maria burții ei.

— Atenție! Avionul Luca vine cu viteză! — a anunțat ea teatral.

Copilul s-a aruncat, iar Maria a făcut un zgomot exagerat de „buf”, de parcă ar fi fost doborâtă de o rachetă.

Gemenii au izbucnit în râs.

Râsul acela a lovit pieptul lui Alexandru mai tare decât orice reproș.

Pentru prima dată după doi ani, casa nu mai părea rece.

Nu mai părea o casă în care fiecare lucru stătea la locul lui, dar nimeni nu mai trăia cu adevărat în ea.

Alexandru a făcut un pas înainte.

Podeaua a scârțâit ușor.

Maria s-a oprit din joacă și a ridicat capul.

Când l-a văzut, ochii i s-au mărit.

Pentru o secundă a rămas nemișcată.

— Domnule… Ionescu?

Copiii s-au întors și ei.

Luca a scos un strigăt fericit.

— Ta-ta!

Și, înainte ca Alexandru să apuce să spună ceva, băiețelul a alergat spre el pe picioarele lui nesigure.

Adrian l-a urmat imediat.

Două perechi de mâini mici i-au prins pantalonii.

Alexandru a încremenit.

Nu mai simțise atâta căldură de mult.

Maria s-a ridicat repede, vizibil stânjenită.

— Îmi pare rău… noi doar… ne jucam puțin…

Privirea ei a fugit spre pernele împrăștiate și spre „fortăreața” din pătură.

— O să fac ordine imediat.

Alexandru a privit camera.

Covorul scump.

Jucăriile peste tot.

Pernele pe jos.

Exact lucrurile pentru care altădată ar fi făcut scandal.

Dar în acel moment a observat altceva.

Pe fețele băieților.

Viață.

Luca râdea în continuare, trăgându-l de mână.

Adrian încerca să urce pe piciorul lui.

— Avion! — a strigat copilul.

Maria a oftat ușor.

— Le place jocul ăsta…

Alexandru a tăcut câteva secunde.

Apoi, spre surprinderea tuturor, s-a aplecat.

L-a ridicat pe Adrian.

Apoi pe Luca.

Copiii au izbucnit în râs.

Maria a rămas cu gura întredeschisă.

Alexandru i-a ținut deasupra capului, imitând zgomotul unui avion.

— Vuuuuum.

Gemenii au țipat de bucurie.

Pentru o clipă, Alexandru a simțit ceva ce credea că dispăruse definitiv.

Nu control.

Nu ordine.

Ci pur și simplu viață.

I-a lăsat jos și s-a uitat la Maria.

Ea părea pregătită pentru orice: reproș, concediere, explicații.

— Domnule Ionescu… eu doar încercam să…

— Să-i faci să râdă, a terminat el propoziția.

Maria a dat din cap încet.

— Copiii nu ar trebui să crească într-o casă unde e liniște tot timpul.

Cuvintele ei au rămas în aer.

Alexandru a privit în jur.

Pentru prima dată a văzut casa altfel.

Nu ca pe un loc în care trebuia păstrată amintirea soției lui.

Ci ca pe un loc unde copiii lui trebuiau să trăiască.

Și brusc și-a amintit ceva.

Victoria.

Cum stătea pe podea cu ei.

Cum râdea.

Cum spunea mereu:

„O casă cu copii trebuie să fie puțin dezordonată. Asta înseamnă că e vie.”

Alexandru a închis ochii pentru o clipă.

Apoi a inspirat adânc.

Când i-a deschis, privirea lui era diferită.

— Maria.

— Da?

— Fortăreața asta… cum se numește?

Ea a clipit surprinsă.

— Păi… băieții îi spun „Castelul Păturii”.

Alexandru a zâmbit pentru prima dată după foarte mult timp.

Un zâmbet adevărat.

— Atunci cred că avem nevoie de o fortăreață mai mare.

Maria a rămas fără cuvinte.

Alexandru și-a scos sacoul, l-a pus pe spătarul scaunului și s-a aplecat să ridice o pernă.

Adrian și Luca au început să sară de bucurie.

În câteva minute, sufrageria arăta și mai haotic.

Dar și mai vie.

În pragul ușii, doamna Dobre privea scena în tăcere.

După un moment, a șoptit pentru sine:

— În sfârșit…

În casa aceea se auzea din nou râs.