La 7 ani, am plâns și am insistat că mă voi mărita cu vecinul meu

Toată sala a izbucnit în râsete scurte și stânjenite.

Eu însă nu puteam să respir.

Îl priveam fix, încercând să-mi dau seama dacă era posibil.

Ochii.

Zâmbetul.

Felul în care își ținea mâinile în buzunare.

Era Andrei.

Doar că nu mai era băiatul simplu din cartier.

Era directorul unei companii uriașe.

Iar eu stăteam în fața lui cu un dosar în brațe și cu inima bătând ca nebuna.

— Domnișoara Irina Popa, nu? a întrebat el calm.

Mi-am dres vocea.

— D-da…

Comisia părea confuză.

Unul dintre manageri a zâmbit.

— Vă cunoașteți?

Andrei s-a uitat direct la mine.

— Ea a fost prima persoană care mi-a spus că vrea să mă ia de bărbat.

Am simțit cum îmi ard obrajii.

Doamne…

A ținut minte.

După interviu, când toți au ieșit din sală, el m-a rugat să rămân câteva minute.

Am rămas nemișcată pe scaun.

Nu știam dacă să fug sau să plâng.

Andrei s-a apropiat încet și s-a sprijinit de masă.

— Ai crescut.

Am râs scurt, emoționată.

— Și tu.

Pentru câteva secunde s-a lăsat liniștea.

Apoi m-a întrebat:

— Mai plângi când nu obții ce vrei?

Am izbucnit în râs fără să vreau.

Exact așa mă tachina când eram mică.

Și dintr-odată… toți anii au dispărut.

— Tu ai dispărut, am spus încet. Fără să spui nimic.

Privirea lui s-a schimbat imediat.

Mai serioasă.

— Bunica era foarte bolnavă atunci. După ce a murit, am fost nevoit să plec din București. Munceam zi și noapte. N-am vrut să mă întorc până nu reușeam ceva în viață.

— Dar puteai măcar să-mi spui.

A zâmbit trist.

— Erai un copil, Irina.

— Nu chiar.

El a rămas tăcut câteva secunde.

Apoi s-a apropiat și mai mult.

— Știi ce e ciudat?

— Ce?

— Că în toți anii ăștia… n-am uitat niciodată fetița care țipa în mijlocul curții că o să mă ia de soț.

Inima aproape că mi-a cedat.

Am încercat să schimb subiectul.

— Deci… m-ai chemat aici doar ca să râzi de mine?

— Nu.

A luat CV-ul meu de pe masă.

— L-am citit înainte să intri.

— Și?

— Și ai fost cea mai bună candidată.

Am clipit surprinsă.

— Vorbești serios?

— Foarte serios.

Apoi a zâmbit iar.

— Deși partea cu „soția directorului” încă e disponibilă.

— Andrei!

A râs pentru prima dată cu adevărat.

Și în râsul lui am recunoscut băiatul care îmi cumpăra înghețată după ce plângeam.

În ziua aceea am primit jobul.

Dar asta n-a fost partea care mi-a schimbat viața.

În următoarele luni am început să lucrăm împreună aproape zilnic. El mă trata exact ca pe ceilalți angajați.

Poate chiar mai dur.

— Raportul ăsta poate fi mai bun.

— Ai potențial mai mare de atât.

— Nu te mulțumi cu puțin.

Uneori mă enerva.

Alteori mă făcea să vreau să muncesc și mai mult.

Dar încet-încet, între ședințe, proiecte și cafele băute târziu la birou, am început să-l cunosc cu adevărat.

Nu era doar băiatul perfect pe care îl idealizasem.

Avea oboseală în ochi.

Avea nopți în care rămânea singur în birou până dimineața.

Avea frici pe care nu le arăta nimănui.

Și pentru prima dată în viața mea, nu-l mai iubeam ca un copil care visează.

Îl iubeam ca femeie.

Într-o seară, după o prezentare importantă, toată echipa a ieșit la restaurant. Când am rămas singuri în parcare, Andrei m-a oprit înainte să urc în taxi.

— Irina.

— Da?

S-a uitat lung la mine.

Exact ca în ziua interviului.

— Mai e valabilă promisiunea aia?

Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.

— Care promisiune?

A zâmbit încet.

— Că te măriți cu mine.

L-am privit câteva secunde fără să pot vorbi.

Apoi am râs printre lacrimi.

— Mi-a luat doar cincisprezece ani să ajung aici.

El s-a apropiat și mi-a șters o lacrimă cu degetul.

— Mie mi-a luat cincisprezece ani să înțeleg că n-am uitat niciodată fata care mă făcea să mă simt acasă.

Și atunci m-a sărutat.

Nu ca în poveștile perfecte.

Nu ca în filme.

Ci ca doi oameni care se căutaseră ani întregi fără să știe dacă se vor mai găsi vreodată.

Iar în clipa aceea am înțeles ceva simplu.

Unele promisiuni făcute în copilărie nu dispar niciodată.

Doar cresc odată cu tine.