Mergeam liniștit spre casă de la muncă când, dintr-odată, am auzit melodia aceea

Fata m-a privit câteva clipe fără să spună nimic, de parcă încerca să mă citească.

Apoi a zâmbit ușor.

„De la mama mea… mi-o cânta când eram mică,” a spus încet.

Simțeam cum mi se taie respirația.

„Cum o cheamă pe mama ta?” am întrebat, aproape în șoaptă.

Fata a ezitat o secundă.

„Elena.”

Am dat din cap, dar ceva nu se lega. Maria nu avea cum să aibă o mamă pe nume Elena… sau poate…

„Și… știi de unde a învățat ea melodia?”

Fata și-a strâns geanta la piept.

„Nu știu exact. Spunea doar că e un cântec vechi… important pentru ea.”

Am simțit cum îmi tremură mâinile.

Era cântecul pe care i-l cântam Mariei în fiecare seară, înainte de culcare. Îl inventasem pe loc, într-o noapte când nu voia să adoarmă.

Nu-l mai auzise nimeni altcineva.

Nimeni.

„Cum te cheamă?” am întrebat, cu un nod în gât.

„Ana,” a răspuns ea.

Ana.

Nu Maria.

Parcă ceva din mine s-a prăbușit.

Dar tot nu puteam pleca.

„Ana… ai avut vreodată… senzația că nu știi totul despre tine?”

S-a uitat la mine mai atent acum.

„Ce vreți să spuneți?”

Am tras aer în piept, adânc.

„Fata mea… a dispărut acum 17 ani. Avea cinci ani. Și… tu…”

Nu am putut continua.

Ochii ei s-au mărit ușor.

„Credeți că eu sunt…?”

Nu am răspuns imediat.

Doar am scos din portofel o fotografie veche, îndoită la colțuri.

O fetiță cu codițe, râzând, cu o gropiță mică în obraz.

Ana a luat fotografia cu mâini tremurânde.

A privit-o mult timp.

Prea mult timp.

„Am… am o poză asemănătoare,” a spus ea, aproape fără glas. „Dar… mama spunea că sunt eu mică.”

Inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul.

„Putem… putem merge undeva să vorbim?” am întrebat.

A dat din cap.

Ne-am așezat pe o bancă, puțin mai încolo, departe de lume.

Ana mi-a povestit cum a fost adoptată când era foarte mică. Nu-și amintea nimic dinainte. Părinții ei îi spuseseră doar că a fost găsită singură, lângă o gară, într-un orășel mic.

Data.

Locul.

Totul se potrivea.

Simțeam că lumea din jur dispare.

„Ana… ai vreun semn… ceva din naștere?”

M-a privit, confuză.

„Am o mică aluniță, aici,” și-a arătat umărul.

Am închis ochii.

Maria avea exact același semn.

În același loc.

Nu mai era loc de îndoială.

Lacrimile au început să-mi curgă fără să le pot opri.

„Tu… tu ești Maria,” am spus printre suspine.

Ana—sau Maria—m-a privit, pierdută.

Și apoi… a început și ea să plângă.

Nu a fost un moment ca în filme.

Nu ne-am aruncat imediat în brațele unul altuia.

A fost tăcere.

Multă tăcere.

Dar în tăcerea aia era totul.

Anii pierduți.

Dorul.

Durerea.

Și, încet-încet… speranța.

După câteva clipe, s-a apropiat de mine.

Și m-a îmbrățișat.

Strâns.

Ca și cum ar fi încercat să recupereze toți anii în care nu m-a avut.

„Tată…” a șoptit.

Atunci am știut.

Viața nu-mi dăduse totul înapoi.

Dar îmi dăduse suficient cât să pot merge mai departe.

Și, pentru prima dată după 17 ani… nu m-am mai simțit singur.