Colega mea de muncă îmi aducea în fiecare zi plăcinte calde

Ca un robot.

Atunci mi-a venit o idee.

M-am dus la frigider.

Am scos o plăcintă pe care o păstrasem cu câteva zile înainte.

O ascunsesem în congelator, sub niște pungi de legume.

Dacă era ceva ciudat… aceea era dovada mea.

M-am întors în dormitor.

Fix când eram gata să mă bag în pat…

Telefonul a vibrat.

Număr necunoscut.

Am deschis mesajul.

Doar o singură propoziție:

— „Plăcinta de azi… i-a plăcut motanului tău?”

Am simțit cum mi se taie respirația.

Mâinile au început să-mi tremure atât de tare, încât aproape am scăpat telefonul pe gresie.

M-am uitat imediat spre Andrei.

Stătea pe canapea, cu telecomanda în mână, de parcă nimic nu se întâmplase.

— „Andrei…”

El și-a întors capul încet.

— „Ce e?”

I-am arătat mesajul.

L-a citit în câteva secunde, apoi a ridicat din umeri.

— „Probabil o glumă proastă.”

Dar ceva în vocea lui nu era normal.

Nu părea surprins.

Nu părea speriat.

Părea… deranjat că îi arătasem.

În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc.

Pe la trei dimineața, m-am ridicat din pat și m-am dus în bucătărie să beau apă.

Atunci am auzit.

Ușa congelatorului.

M-am oprit pe loc.

Lumina din bucătărie era stinsă, dar frigiderul era deschis.

Andrei stătea în fața lui.

Cu spatele la mine.

Ținea ceva în mână.

Am aprins lumina.

El s-a întors brusc.

În palma lui era exact plăcinta pe care o ascunsesem.

Pentru o secundă, amândoi am rămas nemișcați.

— „Ce faci cu ea?” am întrebat încet.

Andrei a zâmbit forțat.

— „Voiai să se strice?”

Apoi a aruncat-o direct la gunoi.

Am simțit un gol în stomac.

Nu pentru că aruncase plăcinta.

Ci pentru că știa exact unde era ascunsă.

A doua zi dimineață am mers direct la poliție.

Le-am povestit tot.

Mesajul.

Comportamentul lui Andrei.

Plăcinta aruncată.

Polițista blondă m-a ascultat fără să mă întrerupă.

La final, a deschis un dosar gros și l-a împins spre mine.

— „Doamnă Elena… trebuie să vă arăt ceva.”

În dosar erau fotografii.

Plante uscate.

Pământ săpat.

Pungi îngropate.

Și apoi…

Am încremenit.

Coliere.

Inele.

Lănțișoare.

Toate murdare de pământ.

— „Ce sunt astea?”

Polițista și-a împreunat mâinile.

— „În ultimul an au dispărut trei femei în zona asta.”

Am simțit că mi se face rău.

— „Nu…”

— „Toate lucrau în apropierea clădirii dumneavoastră.”

Mi-au arătat apoi altceva.

Analiza plăcintelor.

Conțineau o substanță toxică folosită în doze mici.

Suficient cât să îmbolnăvească lent un animal.

Sau un om.

Atunci am înțeles.

Motanul.

El murise în locul meu.

Mariana nu voia să mă răsfețe.

Mă otrăvea.

Poliția a început imediat să o caute.

Dar Mariana dispăruse.

Biroul ei era gol.

Telefonul închis.

Nimeni nu știa unde locuiește cu adevărat.

În aceeași seară, când am ajuns acasă, apartamentul era întunecat.

— „Andrei?” am strigat.

Niciun răspuns.

Apoi am observat.

Dulapurile deschise.

Haine lipsă.

Și verigheta lui pe masă.

Sub ea era un bilețel.

„Nu trebuia să afli.”

Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.

Poliția a venit imediat.

Au verificat conturile lui Andrei.

Telefonul.

Mașina.

Atunci adevărul a ieșit la iveală.

Mariana și Andrei se cunoșteau de doi ani.

Nu erau doar complici.

Erau împreună.

Femeile dispărute aveau toate polițe de asigurare, economii sau apartamente pe numele lor.

Andrei se apropia de ele.

Le câștiga încrederea.

Apoi intervenea Mariana.

Otrava era administrată lent, în mâncare.

Când victimele începeau să se simtă rău, părea că au probleme de sănătate normale.

Nimeni nu bănuia nimic.

Dar eu stricase totul.

Pentru că dădeam plăcintele motanului.

Iar moartea lui făcuse plantele să se usuce.

De acolo pornise tot.

Două zile mai târziu, poliția i-a găsit.

Într-o pensiune ieftină de lângă Pitești.

Încercau să fugă din țară.

Când i-au prins, Mariana plângea.

Andrei nu.

Doar s-a uitat în jos și a spus:

— „Un motan nenorocit a distrus tot.”

După câteva săptămâni, m-am întors la muncă.

Biroul Marianei era gol.

Lumea vorbea în șoaptă pe holuri.

Dar eu nu mai eram aceeași.

Într-o seară, când ieșeam din clădire, am văzut lângă scară un alt motan maidanez.

Mic, murdar și speriat.

M-am oprit.

M-am dus până la magazinul din colț și i-am cumpărat un plic de mâncare.

Când i l-am pus jos, m-a privit atent câteva secunde.

Exact ca celălalt.

Și pentru prima dată după mult timp…

Am zâmbit.