O doctoriță cu multă experiență i-a obligat pe agenții duri care păzeau sala de nașteri să iasă afară!

Bogdana a rămas câteva secunde nemișcată.

Privirea îi era lipită de acea cicatrice mică, aproape invizibilă.

În formă de săgeată.

Exact ca atunci.

Exact ca acum douăzeci și trei de ani.

Respirația i s-a tăiat.

— Doamnă doctor… vă rog… șopti tânăra printre gemete. Nu mai pot…

Vocea fetei a readus-o pe Bogdana în prezent.

Doctorița a clipit repede, alungând imaginile care îi invadau mintea.

Nu era momentul pentru trecut.

Era momentul pentru viață.

— Respirați adânc, draga mea. Sunteți pe mâini bune, a spus ea ferm.

Tânăra s-a prins de marginea patului.

— Copilul… copilul meu… să-l salvați…

— Îl salvăm. Pe amândoi.

Bogdana s-a mișcat rapid, cu aceeași siguranță pe care o avea de zeci de ani.

Asistentele au intrat în fugă.

— Travaliu avansat! a spus doctorița.

Durerea a crescut.

Strigătele tinerei au umplut sala.

Minutele păreau ore.

Bogdana însă avea mintea limpede.

Și totuși… cicatricea aceea continua să-i ardă în memorie.

Cu ani în urmă…

O femeie tânără fusese adusă în aceeași maternitate.

Sub escortă.

Sub tăcere.

Și cu aceeași cicatrice.

În noaptea aceea, Bogdana adusese pe lume o fetiță.

Dar copilul fusese luat imediat.

Niște oameni influenți, cu mașini negre și costume scumpe, spuseseră că „așa trebuie”.

Mama dispăruse.

Copilul dispăruse.

Iar Bogdana nu mai aflase nimic niciodată.

Până acum.

— Împinge! a spus ea hotărât.

Tânăra a strâns din dinți.

Un ultim efort.

Și apoi…

Plânsul unui nou-născut a umplut sala.

Un băiețel.

Sănătos.

Puternic.

Asistentele au izbucnit în zâmbete.

Bogdana a ridicat copilul.

Dar mâinile îi tremurau ușor.

Privirea ei s-a mutat din nou pe piciorul tinerei.

Cicatricea.

— Cum te cheamă? a întrebat ea încet.

— Ana… a răspuns fata obosită.

— Ana… cine ți-a făcut cicatricea asta?

Fata a rămas tăcută câteva secunde.

— Nu știu… o am de când eram mică. La orfelinat mi-au spus că m-au găsit cu ea.

Inima doctoriței a început să bată nebunește.

— La ce orfelinat?

— La Casa de copii din Câmpina.

Bogdana a simțit că i se înmoaie genunchii.

Exact acolo.

Exact în anul acela.

Ea însăși încercase atunci să afle unde fusese dus copilul.

Și singurul răspuns primise că fusese trimis la un centru de copii abandonați.

Doctorița s-a apropiat încet de pat.

— Ana… te rog să te uiți la mine.

Fata a ridicat ochii obosiți.

Bogdana a inspirat adânc.

— În urmă cu douăzeci și trei de ani… am adus pe lume o fetiță. Mama ei era păzită de niște oameni puternici. Copilul avea o cicatrice… exact ca a ta.

Ana a încremenit.

— Ce vreți să spuneți?

Bogdana i-a luat mâna.

— Cred… că eu am fost medicul care te-a adus pe lume.

Liniștea a umplut sala.

Ana a izbucnit în lacrimi.

— Eu… eu nu mi-am cunoscut niciodată mama…

Bogdana a simțit că i se rupe sufletul.

— Nici eu nu am putut să o ajut atunci.

Dar apoi s-a uitat la copilul din brațele asistentei.

Un nou început.

— Dar astăzi… putem schimba ceva.

Doctorița i-a pus băiețelul în brațe.

Ana l-a privit tremurând.

— E al meu…

— Da.

Bogdana a zâmbit pentru prima dată cu adevărat în acea noapte.

Uneori trecutul revine ca să doară.

Dar alteori…

revine ca să repare ceea ce a fost frânt.