La poarta de îmbarcare, angajata de la sol m-a oprit pe mine și pe fiul meu.

…„Doamnă Vasilescu, vă rog, nu raportați incidentul. Vă rog din suflet!”

L-am privit rece. În jur, pasagerii se uitau nedumeriți, unii filmau cu telefoanele. Brândușa încerca să se facă nevăzută, dar ochii tuturor erau pe ea.

„Ați lăsat o mamă și un copil la poartă pentru niște VIP-uri,” am spus, calm, dar răspicat. „Așa se respectă oamenii în aeroportul dumneavoastră?”

Directorul a înghițit în sec. „Vă asigur că vom remedia imediat situația. Totul va fi în regulă. Vă rog să ne dați cinci minute.”

Luca mă trăgea ușor de mână. „Mami, putem să mergem acum?”

M-am aplecat spre el și i-am zâmbit. „Încă puțin, puiule. Acum o să vezi cum oamenii mari învață ce înseamnă respectul.”

În câteva minute, au venit două echipe de securitate și un bărbat îmbrăcat la costum, evident „VIP-ul” pentru care fusese anulat zborul nostru. Se uita confuz, neștiind ce se întâmplase.

„Cine e responsabil pentru asta?” am întrebat, fără să ridic tonul.

Directorul a arătat spre Brândușa, care deja tremura. „Doamna… agentul de la sol.”

„Vă rog să o scoateți imediat din zona de îmbarcare și să-mi confirmați în scris incidentul. Dacă nu primesc un raport oficial în 24 de ore, aeroportul ăsta va fi închis pentru control complet de securitate.”

Tonul meu nu a fost amenințător. A fost doar faptic. Simplu. Ca o lege.

Brândușa a fost luată de acolo, iar directorul s-a întors spre mine, umil. „Vă rog, doamnă Vasilescu, haideți, avionul este gata, dumneavoastră și băiețelul aveți locurile din față.”

Luca a zâmbit timid. „Putem pleca acum, mami?”

„Da, dragul meu. Acum putem.”

Am mers spre avion, ținându-l de mână. Oamenii din sală se dădeau la o parte, unii în tăcere, alții murmurând. Un bărbat a spus încet, cu respect: „Așa ar trebui să fie toate mamele.”

Pe scaun, Luca s-a lipit de mine. „Mami, ești ca un supererou,” a șoptit.

I-am zâmbit. „Nu, puiule. Doar o mamă care nu lasă pe nimeni să calce în picioare dreptatea.”

Privind pe geam, am văzut soarele apunând peste pistă. Liniștea m-a cuprins în sfârșit. În viață, nu trebuie să ridici vocea ca să te faci auzit. Uneori e de-ajuns să știi cine ești.

Când avionul a decolat, Luca dormea cu capul pe umărul meu. În mintea mea răsuna o singură frază: respectul nu se cere, se impune prin demnitate.

Și în clipa aceea, am știut că sora mea va fi mândră.