M-AM RECĂSĂTORIT CU FOSTUL MEU SOȚ DUPĂ CE M-A PĂRĂSIT PENTRU COLEGA LUI

Mijlocul holului era plin de oameni.

Chelnerii stăteau nemișcați, invitații șușoteau, iar lângă recepție am văzut-o pe Bianca.

Fosta lui iubită.

Avea ochii roșii de plâns și ținea în mână un dosar gros.

În clipa în care m-a văzut, a venit direct spre mine.

— Trebuie să vorbim. Acum.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Ce cauți aici?

Bianca s-a uitat în jur, apoi mi-a întins dosarul.

— Andrei nu s-a întors pentru că te iubește.

Mâinile îmi tremurau când l-am deschis.

Erau acte.

Datorii.

Executări silite.

Împrumuturi.

Zeci de mii de lei.

Am ridicat privirea spre ea.

— Ce înseamnă asta?

Bianca a oftat adânc.

— După ce a plecat de la tine, a început să cheltuie nebunește. Mașini, vacanțe, restaurante, jocuri de noroc… voia să pară bogat. Dar era plin de datorii.

Mi s-a făcut rău.

— Și eu ce legătură am?

Bianca a înghițit în sec.

— Hotelul unde faceți nunta… apartamentul pe care l-ai cumpărat după divorț… economiile tale… el voia să treacă totul pe numele vostru după căsătorie. Ca băncile să nu-i poată lua bunurile.

Am rămas fără aer.

În capul meu se amestecau toate momentele din ultima lună.

Grija lui exagerată.

Insistența să facem cununia cât mai repede.

Faptul că mă întrebase de mai multe ori despre acte și conturi.

Atunci am auzit pași în spatele meu.

Andrei.

Purta halatul alb de hotel și se oprise la câțiva metri distanță.

Fața i s-a schimbat imediat când a văzut-o pe Bianca.

— Ce ai făcut?!

Bianca a izbucnit:

— Nu mai pot să tac! Ai mințit-o destul!

Invitații deja se strânseseră în jurul nostru.

Andrei s-a apropiat repede de mine.

— Nu o asculta. E nebună. E geloasă.

Dar vocea lui tremura.

L-am privit drept în ochi.

Pentru prima dată după mult timp, nu mai vedeam regret.

Vedeam frică.

— E adevărat? am întrebat încet.

— Nu e chiar așa…

— E adevărat?!

A tăcut.

Și tăcerea lui a spus tot.

Am simțit cum ceva din mine se rupe definitiv.

Nu mai era durere.

Nu mai era iubire.

Doar gol.

Bianca a scos telefonul și mi-a arătat niște mesaje.

Andrei îi scrisese cu doar trei zile înainte de nuntă:

„După ce semnez actele, scap de datorii. Ea încă mă iubește și e suficient de naivă încât să mă salveze.”

Am simțit că mi se taie picioarele.

Andrei a încercat să-mi ia telefonul din mână.

— Ascultă-mă! Pot să explic!

Dar deja era prea târziu.

Toți invitații se uitau la el.

Mama lui plângea.

Unchiul meu striga nervos:

— Băi băiatule, ție chiar nu ți-e rușine?!

Andrei încerca disperat să vorbească, dar nimeni nu-l mai asculta.

Eu am inspirat adânc și mi-am scos verigheta.

Am pus-o în palma lui.

— Asta a fost ultima dată când mă mai minți.

— Te rog… pentru fetița noastră…

— Nu îndrăzni să o bagi pe ea în asta.

Vocea mea era calmă. Mai calmă decât fusese vreodată.

Pentru că în sfârșit înțelesesem ceva important.

Omul care te iubește nu te distruge și apoi se întoarce doar când are nevoie de salvare.

Andrei a încercat să mă urmeze când am pornit spre ieșire.

Dar doi dintre verii mei s-au pus în fața lui.

Eu am ieșit în noaptea rece de munte și am început să plâng.

Nu de tristețe.

De eliberare.

După câteva minute, Bianca a venit lângă mine.

— Îmi pare rău, mi-a spus încet. Și pe mine m-a mințit.

Am privit luminile hotelului și am zâmbit amar.

— Măcar acum s-a terminat.

Două luni mai târziu, am aflat că băncile îi blocaseră conturile și că pierduse aproape tot.

Eu m-am întors la viața mea.

La liniștea mea.

La fetița mea.

Într-o seară, stăteam pe balcon cu ea în brațe, iar cea mică m-a întrebat:

— Mami, acum suntem bine?

Am strâns-o tare la piept și i-am sărutat fruntea.

— Da, iubita mea. Acum chiar suntem bine.