Un afacerist arab a fost obligat să se căsătorească cu o româncă

Sofia era prăbușită pe podea.

Pentru o secundă, Fahad a rămas nemișcat în prag.

Părul ei blond era împrăștiat peste covorul deschis la culoare, iar una dintre perdele se mișca lent în bătaia aerului de dimineață. Încercase probabil să ajungă până la balcon.

— Sofia!

Vocea lui a spart liniștea rece a camerei.

S-a apropiat rapid și s-a lăsat în genunchi lângă ea. Fruntea îi ardea.

Foarte tare.

A ridicat-o ușor și a simțit cum corpul ei tremură.

— Sofia, mă auzi?

Ea a deschis ochii cu greu.

— Sunt bine… a șoptit automat.

Minciuna aceea l-a enervat mai mult decât febra.

— Nu ești bine.

A apăsat imediat butonul de pe perete pentru personal.

În câteva minute au apărut două femei din staff și medicul familiei.

Fahad nu s-a mișcat de lângă pat în timp ce doctorul o consulta.

— Febră puternică și epuizare severă, a spus medicul. Probabil stres și lipsă de somn. Organismul a cedat.

Fahad și-a încleștat maxilarul.

Stres.

Desigur.

Fusese adusă într-o țară străină, într-o casă uriașă, într-o căsătorie rece, iar el se purtase ca și cum ar fi fost doar o obligație decorativă.

După ce personalul a ieșit, în cameră a rămas doar liniștea și respirația grea a Sofiei.

Fahad stătea lângă pat, privind-o.

Fără machiajul perfect de la nuntă părea mai tânără.

Și mai vulnerabilă.

A observat atunci ceva ce nu remarcase înainte: mâinile ei.

Aveau mici urme fine și pielea aspră în anumite locuri.

Nu erau mâinile unei femei crescute în lux.

— De ce ai acceptat căsătoria asta? a întrebat încet.

Sofia a zâmbit slab fără să deschidă ochii.

— Pentru că familia mea avea datorii.

Răspunsul simplu l-a lovit mai tare decât dramatismul.

— Și ai fost de acord să trăiești așa?

Ea l-a privit în sfârșit.

— Crezi că femeile ca mine primesc multe opțiuni?

Fahad a rămas tăcut.

Toată viața lui, oamenii îl ascultaseră fără să-l contrazică.

Dar Sofia nu încerca să-l impresioneze.

Nu îl lingușea.

Și nici nu îi cerea nimic.

Asta îl tulbura.

În următoarele două zile, febra ei nu a scăzut complet.

Iar spre surprinderea întregii case, Fahad a început să apară constant în camera ei.

La început venea doar să întrebe medicul despre stare.

Apoi a început să rămână câteva minute.

După aceea îi aducea ceai.

În a treia seară, Sofia l-a găsit încercând stângaci să îi pregătească supă în bucătăria uriașă a palatului.

A izbucnit într-un râs slab.

— Ce e? a întrebat el iritat.

— Nu cred că ați făcut vreodată asta.

Fahad a privit oala.

— Nu am făcut.

— Se vede.

Pentru prima dată de când se cunoșteau, el a râs și el.

Scurt.

Aproape surprins de sine.

În zilele următoare au început să vorbească.

Cu adevărat.

Sofia i-a povestit despre Galați, despre mama ei bolnavă și despre faptul că lucrase de la șaisprezece ani ca să își ajute familia.

El i-a povestit despre presiunea familiei lui, despre tatăl care îi transformase viața într-o listă de obligații și despre femeile care îl iubiseră doar pentru numele lui.

— De asta ai vrut camere separate? a întrebat ea într-o seară.

El a rămas câteva secunde în tăcere.

— Da.

— Ca să nu poată nimeni să te rănească primul?

Întrebarea l-a făcut să o privească lung.

Pentru că nimeni nu îi mai spusese vreodată lucrurile atât de direct.

Într-o noapte, Sofia s-a trezit din cauza unei furtuni puternice.

Tunetele făceau geamurile să vibreze.

Pentru o clipă s-a simțit din nou ca în copilărie, într-un apartament mic unde ploaia intra pe lângă rame.

A ieșit pe coridor după apă și l-a găsit pe Fahad stând singur în salon, cu un pahar în mână.

— Nici dumneavoastră nu dormiți? a întrebat încet.

El a ridicat privirea spre ea.

Și pentru prima dată nu i-a mai răspuns rece.

— Nu prea dorm bine de ani.

Sofia s-a apropiat și s-a așezat pe canapeaua din fața lui.

Fără protocol.

Fără distanța aceea atent calculată.

Doar doi oameni obosiți.

— Știți ce e ciudat? a spus ea după câteva minute.

— Ce?

— Că mi-a fost mai frică de dumneavoastră decât de țara asta.

Fahad a coborât privirea.

Apoi a întrebat încet:

— Și acum?

Sofia l-a privit lung.

— Acum cred că dumneavoastră sunteți mai speriat decât mine.

A zâmbit fără să vrea.

Și exact atunci a înțeles că problema nu era că Sofia nu rezista în lumea lui.

Problema era că ea începuse deja să spargă zidurile pe care el le construise în jurul său de ani întregi.

În dimineața următoare, personalul palatului a rămas șocat când i-a văzut coborând împreună la micul dejun.

Nu perfect îndrăgostiți.

Nu teatral.

Dar aproape unul de altul.

Iar când Sofia a amețit ușor înainte să se așeze, Fahad a prins-o instinctiv de talie.

Gestul a fost rapid.

Natural.

Protector.

Ea l-a privit surprinsă.

Iar el și-a retras mâna încet, de parcă realizase prea târziu că începuse deja să țină la ea mai mult decât promisese vreodată că va permite.