Am auzit o tânără pe stradă cântând aceeași melodie

Pentru câteva secunde, niciunul dintre noi n-a spus nimic.

Ea încă zâmbea ușor după cântec, dar expresia i s-a schimbat când a observat că o priveam fix.

Probabil păream ciudat. Un bărbat trecut de cincizeci de ani, rămas nemișcat în mijlocul trotuarului, cu ochii umezi.

— Sunteți bine? m-a întrebat încet.

Vocea ei mi-a strâns pieptul.

Semăna și acolo.

Am încercat să răspund, dar mi-a ieșit doar un:

— Melodia asta… de unde o știi?

Fata a clipit surprinsă.

— A… cântecul? Mama mea îl cânta mereu când eram mică.

Mama ei.

Cuvintele au căzut greu în mine.

— Cum o chema? am întrebat aproape șoptit.

Ea a ezitat puțin.

— Elena.

Am simțit cum stomacul mi se strânge.

Soția mea se numea tot Elena.

M-am sprijinit instinctiv de un stâlp din apropiere. Fata m-a privit mai atent acum, vizibil îngrijorată.

— Domnule, sigur sunteți bine?

— Îmi cer scuze… doar că… fiica mea dispărută cânta melodia asta.

Chipul ei s-a schimbat.

— Îmi pare rău…

Am dat din cap, încercând să-mi revin.

— Câți ani ai?

— Douăzeci și doi.

Exact.

Exact cât ar fi avut și ea.

În jurul nostru, oamenii începuseră să plece. Strada redevenea zgomotoasă, dar pentru mine totul părea îndepărtat.

Fata și-a strâns husa chitarei și a făcut un pas mai aproape.

— Cum o chema pe fiica dumneavoastră?

Mi-a fost greu să rostesc numele după atâția ani.

— Ana.

Fața ei a rămas nemișcată câteva secunde.

Apoi a spus încet:

— Eu… am fost adoptată când eram mică.

Mi s-a tăiat respirația.

Ea părea la fel de șocată că spusese asta cu voce tare.

— Nu știu multe despre familia mea biologică, a continuat. Mama care m-a crescut mi-a spus doar că am fost găsită într-o gară din Brașov când eram foarte mică.

Brașov.

Ultimul loc unde fusese văzută Ana.

Mi-au început mâinile să tremure.

— Aveai… aveai ceva asupra ta când ai fost găsită?

Fata s-a încruntat puțin, încercând să-și amintească.

— Mama păstra o brățară veche. Cu numele meu.

Mi-am simțit genunchii moi.

Când Ana dispăruse, purta o brățară argintie pe care i-o făcuse soția mea. Scrisese numele ei pe interior, de teamă să nu o piardă în parc sau prin magazine.

Fata și-a deschis încet geanta.

— O port și acum uneori… stați puțin.

A căutat câteva secunde, apoi a scos o brățară subțire, zgâriată de timp.

Mi-am dus mâna la gură.

Era aceeași.

Am recunoscut imediat zgârietura mică de lângă închizătoare. O făcuse Ana când lovise brățara de balansoar, într-un parc din Constanța.

Lumea din jurul meu parcă dispăruse complet.

— De unde…? a șoptit fata.

Nu mai puteam vorbi.

Lacrimile îmi curgeau fără oprire.

Ea mă privea acum speriată.

— Domnule…

— Eu sunt tatăl tău.

Cuvintele au ieșit frânte.

Fata a rămas nemișcată.

Pentru o clipă am crezut că va pleca. Că mă va crede nebun.

Dar apoi și-a dus mâna încet la gură, exact cum făcea soția mea când era șocată.

— Nu… nu se poate…

I-am povestit totul acolo, pe trotuar. Despre ziua în care dispăruse din fața unui magazin aglomerat. Despre anii de căutări. Despre afișe, poliție, nopți nedormite.

Despre mama ei.

La auzul ultimului lucru, fata m-a privit speriată.

— Mama mea…?

Am închis ochii o clipă.

— A murit acum șase ani. Nu a trecut niciodată peste pierderea ta.

Fata a început să plângă în liniște.

Stăteam amândoi în mijlocul străzii, ca doi oameni care încercau să recupereze șaptesprezece ani într-o singură seară.

Mai târziu, am mers împreună la o cafenea mică din apropiere.

Mi-a arătat poze din copilăria ei. Familia care o crescuse. Viața ei.

O chema acum Mara.

Și, deși o parte din mine suferea pentru toți anii pierduți, alta era pur și simplu recunoscătoare că trăise. Că fusese iubită. Că nu fusese singură.

La plecare, afară începuse să plouă ușor.

Am rămas amândoi sub copertina cafenelei fără să spunem nimic câteva secunde.

Apoi ea s-a apropiat încet și m-a îmbrățișat.

Am simțit același parfum de vanilie pe care îl avea când era copil.

Și pentru prima dată după șaptesprezece ani, am simțit că pot să respir din nou.