În 1989 au dispărut toți elevii unei clase

Primul care a ieșit din întuneric a fost un bărbat cu părul complet alb.

Mergea greu.

Foarte greu.

De parcă uitase cum se merge pe pământ adevărat.

Salvatorii au crezut inițial că este unul dintre profesorii dispăruți.

Dar când l-au întrebat cine este, omul a răspuns cu o voce răgușită:

— Mă cheamă Adrian… am șaptesprezece ani.

Toți au încremenit.

Bărbatul avea peste cincizeci.

Dar în mintea lui timpul se oprise.

Apoi au început să iasă și ceilalți.

Unul câte unul.

Scheletici.

Palizi.

Cu haine cusute din bucăți diferite de materiale vechi.

Unii plângeau când vedeau lumina.

Alții se ascundeau speriați de elicoptere și sirene.

O femeie ieșită dintre stânci ținea strâns de mână un băiat de aproximativ paisprezece ani.

— E fiul meu, a spus ea tremurând.

Anchetatorii s-au uitat șocați unii la alții.

Femeia dispăruse la șaisprezece ani.

Roman Marinescu a coborât personal în tunel câteva ore mai târziu.

Pasajul era îngust și umed, ducând spre o rețea uriașă de galerii subterane.

Nu era o peșteră naturală obișnuită.

Cineva locuise acolo.

Mult timp.

Existau încăperi improvizate.

Paturi făcute din lemn.

Rezervoare cu apă.

Conserve expirate de zeci de ani.

Și desene pe pereți.

Sute de desene.

Făcute de copii.

Case.

Soare.

Pădure.

Și mereu aceeași figură întunecată.

Un bărbat fără chip.

Roman simțea cum i se răcește pielea.

Lia stătea într-un scaun cu rotile la intrare când el a ieșit.

— Cine v-a ținut acolo?

Femeia a închis ochii.

— La început a fost unul singur.

— Cine?

Buzele ei au început să tremure.

— Profesorul de sport.

Roman a rămas nemișcat.

Profesorul dispăruse împreună cu elevii în 1989.

Fusese considerat victimă.

Lia continua cu voce slabă:

— Ne-a spus că afară muriseră toți. Că pădurea e contaminată. Că dacă ieșim, murim și noi.

Anchetatorul simțea că nu mai respiră normal.

— Și voi l-ați crezut?

Lia a râs scurt.

Un râs gol.

— Eram copii.

În primele luni, profesorul îi ținuse ascunși folosind frica.

Apoi folosise foamea.

Bătea pe oricine încerca să fugă.

Le spunea că familiile îi abandonaseră.

Că nimeni nu îi caută.

Unii copii muriseră în primii ani din cauza bolilor și lipsei de medicamente.

Pe măsură ce timpul trecea, cei rămași începuseră să trăiască acolo ca într-o lume separată.

Fără calendare.

Fără școală.

Fără noțiunea timpului.

Iar partea care i-a îngrozit cel mai tare pe anchetatori a venit după.

Profesorul murise acum aproape zece ani.

Dar nimeni nu plecase.

Roman a întrebat încet:

— De ce?

Lia și-a ridicat ochii spre el.

Ochii unui om distrus de prea mult întuneric.

— Pentru că după un timp… nu mai știam dacă lumea de afară există cu adevărat.

În subteran se născuseră copii.

Copiii acelor copii.

Unii nu văzuseră niciodată cerul.

O fată de doisprezece ani a început să țipe când a simțit ploaia pe piele pentru prima dată.

Un băiat a leșinat când a văzut traficul din Brașov.

Medicii și psihologii lucrau fără oprire.

Mulți dintre supraviețuitori nu suportau lumina naturală.

Dormeau sub paturi.

Refuzau oglinzile.

Se speriau de telefoane și televizoare.

Dar adevăratul șoc a venit când anchetatorii au verificat arhivele vechi.

În 1989 existaseră indicii.

Mai mulți copii din sate vecine spusese că au văzut profesorul după dispariție.

Un pădurar raportase urme de fum într-o zonă izolată.

Totul fusese ignorat.

Pentru că autoritățile de atunci concluzionaseră rapid că grupul murise în munți.

Roman nu putea dormi după cazul acela.

În fiecare noapte îi reveneau în minte desenele de pe pereți.

Soarele desenat de copii care nu-l mai văzuseră de zeci de ani.

Într-o dimineață, a mers din nou la Lia.

Ea stătea pe o bancă în curtea centrului medical, ținând fața ridicată spre lumină.

Ca și cum încă învăța să trăiască afară.

Roman s-a așezat lângă ea.

— De ce ai fugit acum?

Lia a rămas tăcută mult timp.

Apoi a spus:

— Pentru că băiatul meu împlinea cincisprezece ani.

Roman a întors capul spre ea.

— Și?

Ochii ei s-au umplut de lacrimi.

— Și într-o zi mi-am dat seama că începea să vorbească exact ca el.

Profesorul.

Lia și-a strâns mâinile tremurând.

— Atunci am înțeles că dacă nu ies… întunericul o să ne înghită pentru totdeauna.

Pentru câteva secunde, niciunul nu a mai spus nimic.

În depărtare se auzeau copii râzând.

Copii adevărați.

Liberi.

Iar Lia a început să plângă încet când și-a dat seama că sunetul acela încă există în lume.