Nu spusese niciun cuvânt de trei ani — până când el a îngenuncheat în fața ei

Ancuța a rămas nemișcată. Întregul personal privea înmărmurit. Sorin îi ținea mâinile în palmele lui, privind-o cu lacrimi în ochi.

— Eram acolo… în noaptea aceea. Eram în apartamentul vecin. Te-am văzut cum l-ai scos pe copil pe geam… apoi ai dispărut în flăcări. Am încercat să aflu cine erai, dar pompierii nu mi-au spus nimic. Nimeni nu știa. Am căutat ani întregi…

Ochii Ancutei s-au umezit. Degetele i-au tremurat ușor.

— M-am întrebat mereu dacă ai trăit, dacă ești bine, dacă știi că băiatul a ajuns mare… E avocat acum. Te-a căutat și el.

Din spatele lui Sorin a apărut un tânăr înalt, cu o servietă în mână. Privirea lui s-a umplut de emoție când a văzut-o.

— Tu ești… tu m-ai salvat, a rostit el încet.

Alina, cu greu, a deschis gura. Aerul i-a tremurat pe buze. Cu voce stinsă, dar clară, a spus:

— Mi-e dor… de glasul meu.

Toți au încremenit. A fost primul lucru pe care-l spusese în trei ani.

Laurențiu s-a apropiat, a îmbrățișat-o. Lumea parcă se topise în jurul lor.

— Vino cu noi, i-a spus Sorin. Te vrem înapoi. La catedră. În viața noastră. E timpul.

Alina s-a uitat la mâinile ei — bătătorite, dar puternice. A simțit în piept o căldură pe care nu o mai cunoscuse de mult. Și-a îndreptat spatele și a rostit mai tare:

— Vreau să pictez din nou.

Și, pentru prima dată după mult timp, a zâmbit. Un zâmbet care spunea tot ce cuvintele nu putuseră rosti ani la rând.