Era aproape miezul nopții.

În prag stătea domnul Radu, cu o expresie calmă, dar privirea lui spunea totul. Lângă el, un bărbat solid, cu o geacă uzată de piele, ținea în mâini o cutie metalică.

Andrei a încercat să pară sigur pe el.

— „Bună seara, domnule Radu. Vă mulțumesc că ați venit. Poate o convingeți dumneavoastră să-și respecte bărbatul.”

Bătrânul nu a spus nimic. A făcut doar un pas înainte, l-a privit în ochi și a rostit rar:

— „Andrei, am venit să-mi iau fata, dar nu pentru motivele pe care crezi tu.”

Înainte ca Andrei să apuce să răspundă, domnul Radu a deschis cutia metalică. Înăuntru erau poze. Poze cu Andrei, într-un local de lux, ținând de mână o femeie blondă, zâmbind larg.

Liniștea din cameră a devenit apăsătoare. Camelia, care stătea încă pe podea, și-a ridicat privirea încet, iar lacrimile i s-au oprit.

— „Nu… nu e ceea ce pare,” bâigui Andrei, palid.

— „Nu e ceea ce pare?” — a spus domnul Radu cu o voce rece. — „Să-ți trădezi soția și să o umilești în casa ta nu ți se pare ceva rușinos? Mi-ai chemat să o ‘reeduc’? Ei bine, sunt aici. Dar nu pe ea trebuie să o înveți cum să se poarte.”

Andrei a făcut un pas înapoi.

Domnul Radu a pus cutia pe masă și a scos din buzunar o hârtie mototolită.

— „Uite aici, Andrei. Contractul de la firmă, semnat de tine. Ai uitat că eu sunt cel care te-a ajutat să-ți deschizi afacerea. Și tot eu pot s-o închid într-o clipă.”

Andrei a rămas nemișcat.

— „Vrei să-ți arăt ce înseamnă respectul față de familie? De azi, Camelia se întoarce acasă. Tu… rămâi cu firma, dar fără sprijinul meu, fără contracte, fără bani. Să vedem cât te ține mândria.”

Camelia s-a ridicat în picioare. Nu a spus nimic, doar și-a luat geanta mică și s-a uitat o ultimă dată la bărbatul care îi frânsese inima.

Andrei a vrut să o oprească, dar vocea domnului Radu l-a tăiat scurt:

— „Ai avut tot ce și-a putut dori un om: o femeie bună, un cămin, o viață liniștită. Ai pierdut totul din cauza orgoliului. Ține minte, Andrei: nu există bărbat mare care să fie mic în fața propriei soții.”

Ușa s-a trântit în urma lor, iar ecoul a răsunat sec în casa prea mare și prea tăcută.

Pentru prima dată, Andrei a simțit ce înseamnă singurătatea. Ploaia lovea din nou geamurile, ca o bătaie de inimă grăbită. A rămas în mijlocul sufrageriei, privind cutia cu poze, apoi a căzut în genunchi.

Târziu în noapte, și-a dat seama că pierduse nu doar o femeie, ci și omul care îl făcuse să fie cine este.

Câteva luni mai târziu, lumea îl vedea altfel. Firma se prăbușise, prietenii dispăruseră, dar într-o dimineață, a apărut pe ușa unui adăpost pentru copii, cu o sacoșă plină de alimente.

A întrebat, timid:

— „Ați avea nevoie de voluntari?”

Femeia din spatele biroului a zâmbit.

— „Avem mereu nevoie de oameni buni.”

Andrei a rămas tăcut, dar în ochii lui se vedea ceva nou — poate nu iertare, dar o dorință sinceră de a deveni om.

Ploaia nu-l mai speria. O lăsa să-i ude hainele, ca o binecuvântare. Pentru prima dată, miezul nopții nu mai era un sfârșit. Era un început.