Andrei n-a mai auzit nimic pentru câteva secunde. Doar un țiuit în urechi și propria respirație, grea, sacadată.

Și-a strâns pumnii ca să nu tremure.

„Când s-a întâmplat asta?” a întrebat, foarte încet.

„Când ai fost plecat”, a răspuns ea. „A zis că dacă spun cuiva, ne mutăm… sau că tu o să pleci.”

A simțit cum i se rupe ceva înăuntru. Furia a venit prima, apoi vinovăția. El fusese plecat. El nu fusese acolo.

A respirat adânc și a vorbit clar, hotărât.

„Ascultă-mă, Sofia. Nimeni nu are voie să te rănească. Niciodată. Nici mama. Nici eu. Nimeni.”

Fata a ridicat privirea pentru prima dată. Ochii îi erau mari, umezi, plini de neîncredere.

„Nu te superi?” a întrebat.

„Nu pe tine”, a spus el. „Niciodată pe tine.”

A chemat imediat un taxi și au mers la spitalul de copii. Pe drum, Sofia a adormit cu capul pe umărul lui, pentru prima dată liniștită după multe nopți.

Radiografia a arătat o contuzie serioasă. Medicul a tăcut o clipă, apoi l-a privit drept în ochi pe Andrei.

„Copilul ăsta a fost lovit.”

În acea seară, Andrei n-a mai mers acasă. A stat pe un scaun de plastic, lângă patul fiicei lui, ținând-o de mână. A sunat un avocat. A sunat protecția copilului. A făcut ce trebuia făcut.

Când mama Sofiei a aflat, a țipat. A plâns. A amenințat. Dar nu mai conta.

Au urmat luni grele. Procese. Hârtii. Drumuri. Salariul lui Andrei se ducea pe chirie, mâncare, haine, ședințe de terapie. Trăiau simplu. Cu bani puțini, dar cu liniște.

Sofia a început să zâmbească din nou. Încet. Cu pași mici. A început să doarmă noaptea. Să deseneze. Să râdă.

Într-o seară, stăteau amândoi pe canapea, mâncând clătite făcute în casă.

„Tati”, a spus ea, cu gura plină. „Știi ceva?”

„Ce, puiule?”

„Nu mă mai doare spatele.”

Andrei a zâmbit și și-a șters ochii pe furiș.

Pentru prima dată, casa lor nu mai era un loc de frică. Era acasă.