Soțul meu și-a aruncat verigheta spre mine și a plecat la o femeie mai tânără
— Știi, Bianca, am acasă o pisică din porțelan cu o ureche spartă, a început ea încet. — Ani de zile am încercat să o lipesc, să o repar și să o întorc spre musafiri astfel încât nimeni să nu observe defectul.
— Și lipiciul n-a ținut? a întrebat Bianca cu speranță.
— A ținut. Dar pisica tot stricată a rămas. Doar că între timp devenise ridicolă…
Bianca a rămas tăcută câteva secunde.
Apoi a întrebat:
— Și ce ați făcut cu ea?
Valeria a zâmbit.
— Am pus-o într-o cutie și am încetat să mă mai prefac că este întreagă.
Fata a clipit.
Apoi, pentru prima dată de la începutul întâlnirii, a râs.
Un râs scurt.
Obosit.
Dar sincer.
Au mai stat aproape două ore de vorbă.
Despre Toma.
Despre obiceiurile lui.
Despre pretențiile lui absurde.
Despre felul în care transforma orice conversație într-un discurs despre propria persoană.
La un moment dat, Bianca și-a sprijinit fruntea în palmă.
— Știți care este partea cea mai rea?
— Care?
— Că începeam să cred că problema sunt eu.
Valeria a recunoscut imediat senzația.
O cunoscuse prea bine.
Ani întregi.
— Nu ești tu, Bianca.
— Nici dumneavoastră nu ați fost?
Valeria a privit lung în ceașca de ceai.
— Nu. Dar mi-au trebuit douăzeci de ani să înțeleg asta.
Când s-au despărțit, Bianca părea puțin mai liniștită.
Iar Valeria a plecat acasă cu sentimentul ciudat că tocmai salvase pe cineva de la o greșeală pe care ea însăși o trăise prea mult timp.
Trei zile mai târziu a sunat soneria.
Pe prag era Toma.
Singur.
Fără geacă de piele.
Fără aerul de titan.
Doar cu două valize și o expresie încurcată.
— Bianca m-a dat afară.
Valeria a privit valizele.
— Observ.
— Poate am reacționat impulsiv.
— Poate.
— Poate putem discuta.
— Discutăm.
Toma și-a dres glasul.
— M-am gândit mult în ultima vreme.
— Ce performanță impresionantă.
A ignorat ironia.
— Mi-am dat seama că ceea ce aveam era valoros.
Valeria aproape că a râs.
Acum o săptămână era un aisberg.
Acum devenise valoroasă.
Ce rapid se schimba universul interior al titanului.
— Vali…
— Nu.
Toma a încremenit.
— Nici măcar nu știi ce vreau să spun.
— Știu exact.
A deschis ușa mai larg.
Nu ca să-l invite.
Ci ca să vadă mai bine apartamentul.
Vaza turcoaz.
Florile.
Acuarelele de pe masă.
Liniștea.
Viața.
— Vezi toate astea?
— Da.
— Toate au apărut într-o singură săptămână.
Toma nu a răspuns.
— Știi ce am descoperit?
— Ce?
Valeria a zâmbit calm.
— Că nu mi-a fost dor de tine nici măcar o zi.
Lovitura l-a atins mai tare decât orice ceartă.
A făcut un pas înapoi.
— După douăzeci și doi de ani?
— După douăzeci și doi de ani.
A urmat o tăcere lungă.
În cele din urmă, Toma și-a ridicat valizele.
Părea mai mic.
Mai bătrân.
Mai puțin titan.
— Îmi pare rău.
Valeria a dat din cap.
— Știu.
Și, pentru prima dată, chiar credea că îi pare rău.
Dar unele regrete vin prea târziu.
Toma a coborât scările fără să mai spună nimic.
Valeria a închis ușa.
S-a întors în bucătărie.
A luat pensula.
Și a continuat acuarela neterminată.
Pentru că uneori cel mai fericit final nu este atunci când cineva se întoarce.
Ci atunci când realizezi că nu mai ai nevoie să se întoarcă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.