Când soțul meu s-a întors dintr-o deplasare de serviciu și a început să îi tundă vârfurile fiicei

Am simțit cum aerul din sufragerie devenea greu, de parcă cineva ar fi închis toate ferestrele în același timp. Camelia continua să ne privească pe rând, nedumerită, fără să înțeleagă de ce reacționam așa. M-am aplecat și i-am mângâiat fruntea, încercând să nu las teama să mi se vadă în ochi.

Blondul acela ciudat, arsurile, liniile acelea perfect paralele… nimic nu părea ceva ce ar fi putut apărea de la sine. Și totuși, nu voiam să o sperii.

— Iubita mea… ai simțit că te-a tras cineva de păr la școală? Sau… ți-ai prins părul în ceva? — am întrebat, cât de calm am putut.

— Nu… — a zis ea, sinceră. — Doar mă scărpinam uneori.

Dar știam amândoi că nu era de la scărpinat. M-am uitat la Mihai. Ochii lui erau umezi, dar încordați. Era genul de om care nu se panica ușor, și tocmai de aceea reacția lui mă lovea cât o palmă rece.

— Trebuie să vorbim — mi-a spus scurt, aproape fără glas.

Camelia s-a ridicat de pe scaun, și-a strâns pijamaua la piept și s-a dus spre camera ei, fără să mai pună întrebări. Poate simțea tensiunea. Poate deja înțelesese că nu era bine să insiste.

Când s-a închis ușa camerei ei, Mihai a început să meargă prin sufragerie. Pași scurți, repezi, ca și cum ar fi încercat să scape de ceva ce îl urmărea. M-am așezat pe canapea, de teamă că altfel mi-ar fi cedat genunchii.

— Spune-mi — i-am cerut.

S-a oprit brusc.

— Cine a stat cu ea cât am fost plecat?

Întrebarea m-a lovit în piept. Nu avea reproș în ea, dar avea frică. O frică pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

— Doar vecina, tanti Marioara, în două după-amiezi — am răspuns. — Atât.

— Atât? — a repetat el. — Și joi? Nu ai zis că ai stat până târziu la serviciu?

— Da… dar atunci a venit fratele meu, Ilie. A stat cu ea până am ajuns.

Și fie că mi s-a părut, fie că era real, dar chipul lui Mihai s-a schimbat la auzul numelui.

— Ilie… — a murmurat el, ridicând privirea spre tavan. — Nu l-am văzut niciodată apropiindu-se prea mult de ea. Dar… a acționat ciudat ultima dată când am fost împreună. Prea agitat. Prea… nervos.

Un fior mi-a trecut prin tot corpul. Dar, în același timp, o voce din mintea mea protesta: Nu, nu are cum. Ilie nu ar face așa ceva.

Și totuși… nu puteam ignora liniile acelea perfecte. Rănile acelea tăiate cu precizie. Nici părul ars, ca și cum ar fi fost atins de ceva fierbinte.

— Mihai, nu putem să îl bănuim pe Ilie doar pentru că… — am început.

— Atunci cine? — a izbucnit el, gesticulând spre scaunul unde stătuse Camelia. — Cine lasă trei linii perfect paralele pe capul unui copil?! Ce fel de… instrument face așa ceva? Nu vorbim de unghiile ei. Nu vorbim de un pieptene. Cineva a pus mâna pe ea!

Mi-am dus palma la gură, ca și cum aș fi vrut să țin înăuntru un strigăt care se zbătea să iasă. O clipă a fost liniște. Apoi, de undeva din hol, s-a auzit un foșnet ușor.

Ne-am oprit amândoi.

— Camelia? — am întrebat.

Nimic.

Mihai a făcut doi pași spre hol. A deschis ușa camerei ei încet, ca să nu o sperie. Dar ea dormea deja, strânsă în păturică, respirând liniștit. Mi s-au umezit ochii numai gândindu-mă la cât de nevinovată era.

Când Mihai a închis ușa, s-a uitat la mine cu o hotărâre pe care n-o mai văzusem niciodată.

— Mâine mergem la doctor. Și dacă e nevoie, și la poliție.

Mi-am simțit inima coborând până în stomac. Dar avea dreptate. Oricât de greu era să accept, nu mai era vorba doar de o zgârietură.

Era vorba de copilul nostru.

— Bine… — am șoptit.

Mihai a venit lângă mine, și-a pus fruntea pe a mea și a inspirat adânc, ca și cum încerca să prindă curaj. În ochii lui vedeam deopotrivă furie și frică, dar și ceva mai puternic: hotărârea de a nu lăsa pe nimeni să îi facă rău fetei noastre.

În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. La fiecare două ore mă ridicam să o verific pe Camelia, doar ca să mă liniștesc că respira ușor și că era în siguranță.

La răsărit, Mihai s-a întors spre mine și mi-a spus, cu o voce calmă, dar plină de putere:

— Oricine a făcut asta… nu va mai pune niciodată mâna pe ea. Te jur.

Și, pentru prima dată de când văzusem rănile acelea, am simțit o licărire de siguranță. O scânteie de speranță. Pentru că știam că, indiferent ce descoperisem, nu eram singuri.

Și știam că urma să aflăm adevărul, orice ar fi însemnat asta.

Pentru Camelia. Pentru noi. Pentru familia noastră.