Fiul meu a intrat în sala de judecată sprijinit în cârje

Judecătorul a bătut de trei ori cu ciocănelul și a privit spre mine. În clipa aceea, am știut că mă recunoscuse. M-a văzut cu ani în urmă, când eram în uniformă, purtând ecusonul de polițist. Pe atunci, oamenii mă salutau pe stradă, îmi mulțumeau pentru ordine și dreptate. Acum, stăteam în banca celor judecați, cu fiul meu rănit, iar lumea părea să se fi întors împotriva mea.

„Domnule Popescu,” a spus judecătorul cu o voce calmă, dar grea, „nu credeam că ne vom revedea așa.”
Am dat din cap, fără cuvinte. Nu exista apărare. Când îți vezi fiul adus în fața legii, cârjele lui devin mai grele decât toate păcatele tale la un loc.

Totul începuse cu un accident banal. O ceartă la birtul din sat, câteva pahare în plus și o palmă dată la nervi. Fiul meu, Andrei, a încercat să despartă oamenii. Cineva l-a împins, a căzut și și-a rupt piciorul. De atunci, viața lui s-a dus la vale. Nici nu apucase bine să se vindece, că nora mea, Loredana, l-a dat afară din casă.

„Nu am nevoie de un neputincios!”, i-a strigat atunci, iar eu am fost nevoit să-l primesc înapoi acasă, în camera unde copilărise. Îmi amintesc cum, în fiecare dimineață, privea pe fereastră, spre curtea în care altădată alerga după minge.

Așa a ajuns ziua procesului. Loredana voia custodia nepoatei mele, iar Andrei voia doar o șansă să fie tată. Sala era plină. Vecini, rude, câțiva curioși — toți voiau spectacolul. Nimeni nu știa, însă, cât de mult mă durea inima.

Când avocatul ei a început să vorbească, cuvintele au căzut ca pietre: „Domnule judecător, acest bărbat nu are venit, nu are locuință stabilă, și, după cum vedeți, nici sănătatea nu-i mai permite să-și crească fiica.”
Loredana zâmbea rece. Se juca cu o șuviță de păr, de parcă fiecare cuvânt îi aducea o victorie.

M-am ridicat atunci. Poate că n-aș fi avut voie, dar n-am mai putut tăcea.
„Domnule judecător, pot spune ceva?”
Toți ochii s-au întors spre mine. Judecătorul a încuviințat.

„Da, am fost polițist. Am prins hoți, am pus oameni după gratii. Dar am uitat ceva: am uitat să fiu tată. L-am împins pe fiul meu spre o viață pe care n-a ales-o el. L-am crescut cu duritate, nu cu iubire. Și acum… uite-l. În cârje. Nu din cauza piciorului, ci din cauza greutății pe care i-am pus-o în suflet.”

Se făcuse liniște. Până și Loredana își coborâse privirea.
Am continuat: „Dar știu un lucru. Omul ăsta, chiar dacă a căzut, nu și-a abandonat copilul. În fiecare seară îmi spune că vrea doar să-i citească o poveste, să-i țină mâna până adoarme. Spuneți-mi, domnule judecător, câți tați mai fac asta?”

Judecătorul și-a scos ochelarii. Mi s-a părut că-i tremură vocea. „Vă mulțumesc, domnule Popescu. Cred că am auzit destul.”

După câteva minute de deliberare, a venit verdictul: custodie comună. Loredana s-a ridicat furioasă, tocurile ei roșii lovind podeaua mai tare ca niciodată. Andrei a rămas nemișcat, cu ochii umezi.

Am ieșit din sala de judecată și am simțit aerul rece cum îmi taie obrajii. Fiul meu m-a privit și, pentru prima dată după mult timp, a zâmbit.
„Tată, ai fost mare azi.”
Am râs, încercând să-mi ascund lacrimile. „Nu, fiule. Azi tu ai fost mare. Ai stat drept, chiar și cu cârjele.”

Pe treptele tribunalului, o fetiță cu părul prins în două codițe a alergat spre el.
„Tati!” a strigat, sărindu-i în brațe.
Și atunci am înțeles: unele bătălii nu se câștigă cu pumnii sau cu legile. Se câștigă cu inimă.

Cârjele au căzut pe scări, iar fiul meu a rămas în genunchi, strângându-și copilul la piept.
Iar eu, bătrânul care credea că știe tot despre dreptate, am înțeles în sfârșit ce înseamnă adevărata judecată — cea care se dă între un tată și conștiința lui.