Soțul meu mă droga în fiecare seară „ca să învăț mai bine”

M-a privit atent.

— Și dacă nu se mai trezește după doza finală?

Marius a răspuns fără ezitare:

— Atunci Valentina Roșca moare exact așa cum a trăit: fără familie, fără trecut și fără întrebări.

Am simțit o lacrimă scăpând.

Una singură.

Am crezut că nu o vor observa.

Dar Elena a observat-o.

A încremenit.

— Marius…

El s-a întors.

Chipul lui s-a schimbat.

Eu am deschis ochii.

Și înainte să poată spune ceva, monitorul stins de pe perete s-a aprins într-un apel video.

O femeie cu fața plină de cicatrici a apărut pe ecran.

Aceeași voce din înregistrare.

Femeia a izbucnit în plâns când m-a văzut trează și a spus:

— Lucia… Dumnezeule… Lucia, mă auzi?

Numele acela a lovit ceva adânc în mine.

Nu în minte.

În suflet.

Marius a scăpat telefonul din mână.

— Cine a pornit apelul?

Elena a făcut un pas înapoi.

Pentru prima dată părea speriată.

Eu m-am ridicat încet de pe masa medicală.

Picioarele îmi tremurau.

— Cine ești? am șoptit.

Femeia plângea.

— Sunt mama ta.

Camera a început să se învârtă.

Mama mea.

Vie.

Nu moartă.

Vie.

Am simțit o durere puternică în cap.

Ca și cum o ușă încuiată de ani întregi ar fi început să cedeze.

Imagine după imagine mi-a trecut prin minte.

Un accident.

Ploaie.

Faruri.

Țipete.

O casă mare.

Un proces.

Documente.

O femeie care mă striga Lucia.

Apoi întuneric.

Marius s-a apropiat.

— Nu o asculta!

Vocea lui nu mai era calmă.

Era disperată.

— Tot ce spune este o minciună!

Pe ecran, femeia și-a șters lacrimile.

— Arată-i cicatricea de pe umărul stâng.

Am înghețat.

Aveam o cicatrice mică exact acolo.

Una pe care nu mi-o explicasem niciodată.

— Ți-ai făcut-o când aveai șapte ani și ai căzut dintr-un cireș.

Lacrimile mi-au umplut ochii.

Marius a făcut un pas spre monitor.

— Închide apelul!

Dar era prea târziu.

Memoria începea să se întoarcă.

Nu complet.

Dar suficient.

Mi-am amintit accidentul.

Mi-am amintit că nu fusese un accident obișnuit.

Familia mea deținea terenuri, firme și proprietăți.

Iar după moartea tatălui meu începuseră procesele.

Mulți bani.

Prea mulți.

Apoi îmi aminteam de Marius.

Nu ca soț.

Ca medic.

Era acolo după accident.

În salon.

Îmi spunea cine sunt.

Îmi spunea ce să cred.

Îmi spunea cine murise.

Și eu îl crezusem.

Pentru că nu mai aveam pe nimeni altcineva.

— Tu… ai fost medicul meu.

Vocea mea a ieșit răgușită.

Marius a rămas nemișcat.

Și asta a fost răspunsul.

Elena și-a dus mâna la gură.

— Plecăm.

— Nu — am spus.

Marius s-a repezit spre mine.

Dar în aceeași clipă ușa exterioară a încăperii s-a deschis.

Au intrat doi polițiști și o procuroare.

În spatele lor era directoarea clinicii unde lucrase odată Marius.

— S-a terminat.

Procuroarea vorbea calm.

— Înregistrarea apelului și documentele au fost suficiente.

Elena s-a prăbușit pe un scaun.

Marius a încercat să fugă.

N-a ajuns nici până la ușă.

În timp ce era încătușat, s-a uitat la mine.

— Fără mine nu ai fi știut cine ești.

L-am privit.

Și pentru prima dată nu am simțit frică.

— Ba da.

Am arătat spre monitor.

Mama mea continua să plângă.

— Doar că ai făcut tot posibilul să uit.

Câteva săptămâni mai târziu, am întâlnit-o.

Adevărata mea mamă.

Avea cicatrici pe față.

Dar când m-a îmbrățișat, am recunoscut imediat ceva ce niciun medicament nu putuse șterge.

Dragostea.

Ani la rând crezusem că sunt Valentina Roșca.

O femeie singură.

Confuză.

Dependentă de un bărbat care pretindea că o protejează.

Dar adevărul era altul.

Eram Lucia Armanu.

Fiica unei femei care nu încetase niciodată să mă caute.

Iar în noaptea în care am prefăcut că înghit o pastilă, nu mi-am recuperat doar memoria.

Mi-am recuperat viața.