Băiețelul a zâmbit în holul spitalului, iar sângele i-a înghețat în vene

Elena s-a aplecat grăbită să strângă documentele.

Mâinile îi tremurau atât de tare încât câteva foi i-au scăpat din nou.

Andrei s-a aplecat și el.

Pentru o clipă, mâinile lor s-au atins.

Exact ca acum șase ani.

Numai că atunci existase iubire.

Acum exista doar durere.

— Elena, cine este copilul? a întrebat el încet.

Ea nu a răspuns.

Băiatul îi privea pe amândoi cu o curiozitate sinceră.

— Mami, îl cunoști?

Elena a înghițit în sec.

— Da.

Andrei a simțit că inima îi bate în urechi.

— Cum îl cheamă?

— Matei — a răspuns copilul înaintea mamei sale. — Eu sunt Matei.

Andrei a zâmbit involuntar.

Băiatul avea exact felul lui de a ridica sprânceana când vorbea.

Același gest pe care îl făcuse toată viața.

— Câți ani ai, Matei?

— Cinci și jumătate.

Andrei a rămas nemișcat.

Cinci ani și jumătate.

Exact cât trecuse de când Elena dispăruse din viața lui.

— Elena…

Vocea lui era aproape o șoaptă.

— Este al meu?

Ea și-a coborât privirea.

Nu a răspuns imediat.

Iar tăcerea aceea a spus mai mult decât orice cuvânt.

Andrei a simțit cum i se taie respirația.

— Dumnezeule…

Elena și-a strâns dosarul la piept.

— Nu aici.

— Cinci ani, Elena.

Ochii lui s-au umplut de lacrimi.

— Cinci ani.

Ea a închis ochii.

— Nu am avut de ales.

— Cum să nu ai de ales?

În acel moment, o voce puternică s-a auzit din spatele lor.

— Pentru că eu m-am asigurat că nu are.

Andrei s-a întors brusc.

În spatele lui stătea tatăl său.

Nicolae Munteanu.

Slăbit.

Sprijinit într-un cadru medical.

Dar perfect conștient.

Elena a pălit.

— Nu…

Andrei s-a uitat când la unul, când la celălalt.

— Ce se întâmplă?

Nicolae și-a lăsat privirea în pământ.

Pentru prima dată în viață părea bătrân.

Foarte bătrân.

— Ea nu te-a părăsit.

Andrei a rămas fără aer.

— Ce?

— Eu am făcut-o să plece.

Holul părea să se oprească în loc.

Elena a început să plângă.

— Nu voiam să-i spun niciodată.

Nicolae a ridicat privirea.

— Dar nu mai pot muri cu minciuna asta.

Andrei simțea că nu înțelege nimic.

— Explică-mi.

Bătrânul a inspirat adânc.

— Când am aflat că Elena este însărcinată, am considerat că nu este potrivită pentru familia noastră.

Elena a izbucnit în lacrimi.

— Mi-a spus că dacă nu dispar, îți va distruge cariera.

Andrei s-a uitat la tatăl său ca la un străin.

— Ai făcut asta?

— Da.

— De ce?

Nicolae a închis ochii.

— Pentru că eram convins că banii și numele familiei sunt mai importante decât fericirea ta.

Elena a continuat:

— Mi-a spus că mă urăști. Că ai aflat despre sarcină și că nu vrei copilul.

Andrei a simțit că i se frânge ceva în interior.

— Nu…

— Mi-a arătat documente false. Mesaje falsificate. M-a făcut să cred că mă respingi.

Lacrimile îi curgeau acum liber.

— Și eu l-am crezut.

Matei îi privea pe toți trei fără să înțeleagă.

— Mami… de ce plângi?

Elena s-a aplecat și l-a luat în brațe.

Nicolae s-a apropiat încet.

— Acesta este nepotul meu?

Băiatul l-a privit curios.

— Tu cine ești?

Bătrânul a început să plângă.

Un om care nu plânsese niciodată în public.

— Sunt un om care a făcut foarte multe greșeli.

În următoarele ore, adevărul a ieșit complet la lumină.

Documente.

Mesaje.

Martori.

Totul confirma povestea Elenei.

Andrei nu fusese niciodată informat despre sarcină.

Iar Elena fusese convinsă că fusese abandonată.

Șase ani de minciuni.

Șase ani de dor.

Șase ani în care un copil crescuse fără să-și cunoască tatăl.

Spre seară, când spitalul devenise mai liniștit, Matei stătea pe un scaun și desena.

Andrei s-a așezat lângă el.

— Îți place să desenezi?

— Da.

— Și ce desenezi?

— Familia mea.

Andrei a privit foaia.

Era desenată Elena.

Era desenat Matei.

Și era desenat el.

Băiatul i-a întins creionul.

— Poți să stai aici dacă vrei.

Andrei a simțit cum i se umezesc ochii.

— Chiar pot?

Matei a zâmbit.

Iar gropița din obrazul stâng a reapărut.

Exact aceea care schimbase totul.

— Da. Cred că locul tău era aici de mult timp.

Iar pentru prima dată după șase ani, Andrei a simțit că viața îi oferă șansa de a recupera ceea ce crezuse pierdut pentru totdeauna.