Ne-am dus bebelușul la biserică pentru botez. „Așa ceva este imposibil…”

M-am apropiat instinctiv de preot și mi-am întins brațele spre copil.

— Părinte, s-a întâmplat ceva?

El nu mi l-a dat imediat înapoi. Îl privea în continuare cu o atenție care mă făcea tot mai neliniștit.

Soția mea, Andreea, a pălit.

— Copilul este bine?

Preotul a clipit de câteva ori, ca și cum încerca să-și adune gândurile.

— Da… copilul este bine. Îmi cer iertare. Doar că… seamănă izbitor cu cineva.

Ne-am privit unul pe celălalt fără să înțelegem.

— Cu cine? am întrebat.

Preotul a ezitat.

— Cu un băiat pe care l-am botezat acum aproape treizeci de ani.

Am rămas tăcuți.

— Nu este ceva neobișnuit ca oamenii să semene între ei, am spus, încercând să destind atmosfera.

El a dat încet din cap.

— Aveți dreptate. Dar nu doar chipul este identic.

A ridicat ușor mâneca costumașului copilului.

Pe încheietura mâinii stângi se afla o mică pată din naștere, în formă de semilună.

Preotul și-a dus mâna la frunte.

— Exact în același loc.

Andreea a zâmbit stânjenită.

— Probabil este doar o coincidență.

Preotul a rămas câteva secunde pe gânduri, apoi ne-a întrebat:

— Dumneavoastră sunteți din sat?

— Nu. Ne-am mutat aici acum un an.

— Atunci este puțin probabil să cunoașteți familia despre care vorbesc.

Ne-a invitat într-o cameră mică de lângă altar înainte de începerea slujbei.

A scos dintr-un dulap vechi registrul botezurilor.

A răsfoit cu grijă paginile îngălbenite și s-a oprit la o înregistrare.

— Uitați.

Lângă data botezului era lipită o fotografie mică, făcută imediat după ceremonie.

Am rămas fără cuvinte.

Bebelușul din fotografie semăna uimitor cu fiul nostru.

Nu doar trăsăturile.

Până și pata din naștere era vizibilă.

— Cine era? a întrebat Andreea.

Preotul a oftat.

— Îl chema Mihai. Părinții lui au plecat din sat la puțin timp după botez. Din câte am aflat, băiatul a murit într-un accident când avea douăzeci și șapte de ani.

Liniștea s-a așternut între noi.

— De aceea ați spus că este imposibil? am întrebat.

— Da. Pentru o clipă am avut impresia că țin din nou același copil în brațe.

A închis registrul și a zâmbit pentru prima dată după multe minute.

— Dar Dumnezeu ne amintește adesea că viața este plină de asemănări pe care nu le putem explica.

Am răsuflat ușurat.

Tensiunea care ne apăsase în ultimele minute s-a risipit.

Slujba a început, iar preotul și-a recăpătat liniștea.

La sfârșit, în curtea bisericii, ne-a oprit înainte să plecăm.

— Vreau să vă spun un singur lucru.

L-am privit atent.

— Nu vă temeți de coincidențele pe care le întâlniți în viață. Uneori ele doar ne amintesc cât de mici suntem în fața misterelor pe care nu le putem înțelege.

Am plecat spre casă cu băiețelul adormit în brațe.

Pe drum, Andreea mi-a spus încet:

— Pentru câteva clipe am crezut că urmează să aflăm ceva îngrozitor.

I-am strâns mâna.

— Și eu.

Câteva săptămâni mai târziu, din curiozitate, am reușit să luăm legătura cu sora lui Mihai.

Ne-a primit cu emoție și, când l-a văzut pe fiul nostru, a rămas și ea impresionată de asemănare.

A zâmbit însă și ne-a spus:

— Dacă fratele meu ar fi fost aici, ar fi râs și ar fi spus că viața are felul ei ciudat de a ne surprinde.

Am plecat de la ea cu fotografia lui Mihai din copilărie, pe care ne-a dăruit-o în semn de amintire.

Cele două fotografii, puse una lângă alta, păreau aproape identice.

Totuși, pentru noi, asemănarea nu mai era un motiv de teamă.

Era doar una dintre acele întâmplări rare care îi lasă pe oameni fără explicații, dar îi fac să prețuiască și mai mult clipa prezentă și familia pe care o au alături.