Vândută ca un animal în noaptea aceea, Eliza a crezut că muntele avea să-i fie mormântul

Ușa a mai trosnit o dată, mai tare.

Eliza simțea cum îi tremură genunchii, dar nu s-a mișcat. Parcă trupul nu mai era al ei.

Ion nu s-a grăbit.

S-a apropiat de ușă încet, cu pași apăsați, ținând pușca jos, dar pregătită.

— Pleacă, Costel —a spus el scurt—. Târgul s-a făcut.

Afară s-a auzit un râs scurt, batjocoritor.

— Târgul s-a schimbat! Am zis că a fost o greșeală! Dă-mi fata și-ți dau înapoi banii… plus încă 500 de lei pentru deranj!

Eliza a simțit cum i se strânge stomacul.

Atât valora?

Atât fusese mereu?

Ion nu a răspuns imediat.

A deschis ușa doar cât să iasă el, închizând-o în urma lui.

Eliza a rămas înăuntru, dar s-a apropiat încet, sprijinindu-se de perete, până când a ajuns lângă ușă. A lipit urechea de lemn.

— Nu e de vânzare —a spus Ion, mai tare acum.

— Nu e treaba ta! —a răcnit Costel—. E sânge din sângele meu!

— Atunci de ce ai vândut-o?

Tăcere.

Pentru o clipă, vântul a fost singurul care se auzea.

— Nu te băga unde nu-ți fierbe oala —a mormăit Costel—. Nu știi tu ce-i mai bine.

— Ba știu —a spus Ion—. Și mai știu și de ce te-ai întors.

Inima Elizei a început să bată nebunește.

— Ai venit pentru că ți-e frică —a continuat Ion—. Ți-e frică că o să afle și alții ce-ai făcut.

Un scaun a căzut afară. Pași grei.

— Ai grijă ce spui!

— I-ai rupt piciorul —a spus Ion, rar—. Și ai lăsat-o așa.

Liniște.

Una apăsătoare, ca înainte de furtună.

Eliza a dus mâna la gură. Lacrimile i-au țâșnit fără să-și dea seama.

— Minți! —a urlat Costel, dar vocea îi tremura—. A căzut singură!

— Era copil —a răspuns Ion—. Și tu erai beat.

Un zgomot surd, ca un pas făcut înapoi.

— Pleacă —a mai spus Ion—. Acum.

— Nu plec fără ea!

În clipa următoare s-a auzit un foc de armă.

Eliza a tresărit și s-a prăbușit pe podea, țipând fără sunet.

A urmat liniște.

Secunde lungi.

Apoi pași.

Ușa s-a deschis.

Ion a intrat, închizând în urma lui.

— Ești bine? —a întrebat.

Eliza s-a uitat la el, tremurând.

— Ce… ce s-a întâmplat?

— A plecat —a spus el simplu.

Ea a înțeles.

Nu mai avea să se întoarcă.

Nu după felul în care spusese Ion „a plecat”.

A izbucnit în plâns.

Nu de frică.

Ci de eliberare.

Ani întregi de durere, de minciuni, de umilință… toate ieșeau acum la suprafață.

Ion nu s-a apropiat prea mult.

Doar a pus o pătură pe umerii ei.

— Nu mai ești a nimănui —i-a spus încet—. Niciodată n-ai fost.

Eliza a ridicat privirea.

Pentru prima dată, cu adevărat.

— Și… piciorul? —a șoptit.

Ion a oftat ușor.

— O să doară —a spus—. Dar se poate îndrepta. Încet. Cu răbdare.

Ea a dat din cap.

Lacrimi îi curgeau încă, dar printre ele apărea ceva nou.

Speranță.

Afară, viscolul începea să se liniștească.

Înăuntru, pentru prima dată în viața ei, Eliza nu se mai simțea o povară.

Se simțea… liberă.