Taximetrista însărcinată a luat de pe marginea drumului un om al străzii…

La ce bun? — își repeta în minte în timp ce conducea prin noaptea rece de martie.

Orașul părea obosit. Blocuri cenușii, balcoane închise cu termopan, reclame pâlpâind. În difuzor mergea încet un post de radio vechi, iar Vera își freca burta din când în când, ca și cum ar fi vrut să-i spună copilului: „Mai rezistăm puțin.”

Banii se duceau repede. Chiria, utilitățile, ratele mici pe care le avea la frigider și mașină. În fiecare seară făcea calcule pe un carnețel pătat de cafea.

Și totuși, nu regreta că oprise în viscol.

Într-o dimineață, exact la o lună după noaptea aceea, Vera cobora din scară, pregătită de tură. Își legase părul într-o coadă simplă și purta aceeași geacă groasă.

În fața blocului, o mașină neagră, lucioasă, cu geamuri fumurii, stătea parcată fix lângă taxiul ei vechi. O Dacie obosită, plină de zgârieturi.

Vecina de la doi trăgea cu ochiul după perdea.

Vera a încetinit pasul. Din mașina neagră a coborât un bărbat îmbrăcat elegant, cu palton scump și pantofi lustruiți. S-a uitat direct la ea.

Inima i-a bătut mai tare.

— Doamna Vera?

Vocea era caldă, sigură.

— Da…

Portiera din spate s-a deschis. Din mașină a coborât un alt bărbat. Curat, ras, îmbrăcat simplu, dar îngrijit. Ochii nu mai erau goi.

Ea l-a recunoscut imediat.

— Dumneavoastră…

El a făcut un pas înainte.

— Îmi pare rău că am plecat fără să spun nimic. Nu știam cum. Mi-a fost rușine.

Vera nu spunea nimic. Îl privea doar.

— Mă numesc Andrei Ionescu, — a continuat el. — Am avut… o perioadă foarte grea. Am pierdut tot. Firmă, casă, familie. Am ajuns pe drumuri. În noaptea aia, voiam doar să se termine.

A făcut o pauză.

— Dumneavoastră m-ați oprit.

Vera a simțit cum i se umezescc ochii, dar și-a ținut spatele drept.

— V-am dus la spital. Atât.

— Nu. Ați făcut mai mult. Mi-ați arătat că încă există oameni care nu întorc capul.

Bărbatul elegant a scos un plic gros.

— Domnul Ionescu a reușit să-și rezolve problemele legale și financiare. A vrut să vă mulțumească personal.

Andrei i-a întins plicul.

— Aici sunt 50.000 de lei. Nu e milă. E recunoștință. Și… dacă acceptați, vreau să vă ofer un loc de muncă stabil, la firma mea. Program normal. Salariu bun. Fără ture de noapte.

Vera a rămas nemișcată.

50.000 de lei.

În minte i-au trecut toate: pătuțul pe care îl văzuse într-un magazin, consultațiile, hainele pentru bebeluș, liniștea.

— De ce eu? — a șoptit.

Andrei a zâmbit.

— Pentru că atunci când eram nimeni, dumneavoastră m-ați tratat ca pe un om.

În fața blocului, vecinii deja ieșiseră „la aer”. Se uitau curioși.

Vera a privit spre taxiul ei vechi. Apoi spre burta care se mișca ușor sub geacă.

A luat plicul.

— Accept. Dar nu pentru mine. Pentru copil.

Andrei a încuviințat.

— Exact pentru asta.

În săptămânile care au urmat, viața Verei s-a schimbat. A renunțat la turele de noapte. A început să lucreze la birou, la recepția firmei lui Andrei. Program fix. Salariu corect.

Și, pentru prima dată după mult timp, dormea liniștită.

Când a născut, într-o dimineață senină de vară, Andrei a venit la maternitate cu un buchet mare de flori și un ursuleț de pluș.

— Pentru cel mai norocos copil, — a spus.

Vera și-a ținut băiețelul la piept și a zâmbit.

Nu o salvase doar pe ea în noaptea aceea.

Se salvaseră unul pe altul.

Iar uneori, e de ajuns să oprești mașina, chiar dacă în cap îți strigă să mergi mai departe.