În autobuz a urcat un bărbat înalt, iar în urma lui

Mi-am luat mâna de pe volan și am privit din nou în oglindă. Fetița și bărbatul s-au așezat în spate. El se uita mereu pe geam, dar avea privirea tăioasă, de om care ascunde ceva. Ea stătea nemișcată, cu genunchii lipiți, ca o păpușă stricată.

Am respirat adânc. Am făcut sute de curse, am văzut de toate, dar niciodată nu mi s-a ridicat părul pe ceafă așa. M-am prefăcut că verific oglinzile, dar de fapt îi urmăream. Când am oprit la următoarea stație, am făcut un semn discret către o femeie de pe primul scaun – o bătrânică ce mergea zilnic cu mine. A înțeles imediat, fără vorbe.

— Fata aia… ceva nu e în regulă, nu? a șoptit ea.
— Cred că da.

Am apăsat butonul de alarmă, care trimite semnal direct la dispecerat. Nu voiam să risc, dar nici să sperii copilul sau bărbatul. Între timp, am decis să trag de timp.

— Avem o problemă la motor, am anunțat peste microfon. Rămâneți, vă rog, pe loc, că vine cineva să verifice.

Oamenii au început să murmure, unii s-au ridicat. Bărbatul a înjurat în șoaptă, s-a ridicat și a vrut să coboare, trăgând fata după el. Atunci, m-am ridicat și eu.

— Stați un pic, domnule, nu e voie să coborâți acum!

El s-a întors brusc spre mine, privindu-mă urât.
— Ce, sunt prizonier aici? a spus cu o voce aspră.

Fetița s-a strâns și mai tare lângă el. Atunci am văzut pe încheietura ei o vânătaie mare, albăstruie. Inima mi-a bătut de trei ori mai tare.

— Domnișoară, ești bine? am întrebat-o.

Ea a ridicat pentru prima dată ochii. Avea lacrimi pe gene, dar n-a scos un cuvânt. Doar a dat din cap ușor, așa, de parcă cerea ajutorul fără glas.

În clipa aia, din capătul străzii, am văzut venind o mașină de poliție. Nu trecuseră nici două minute de când apăsasem butonul.

— Să nu vă mișcați, am spus și am deschis ușa pentru polițiști.

Bărbatul a vrut să fugă, dar unul dintre agenți a fost mai rapid. L-a prins de braț, l-a pus la pământ și i-a pus cătușele. În autobuz s-a făcut liniște.

Fetița s-a lipit de mine și a început să plângă în hohote. Îi tremura tot corpul. Am simțit cum mi se umezesesc ochii. I-am dat o sticlă cu apă și i-am spus încet:

— Gata, micuțo. Ești în siguranță acum.

Mai târziu am aflat că fusese dată dispărută cu o zi înainte. Tatăl ei o căuta disperat. Bărbatul acela era un vecin care o răpise.

Seara, când am ajuns acasă, am stat pe prispa casei și am privit apusul. N-am putut să nu mă gândesc că, dacă nu aș fi fost atent, viața unei fetițe s-ar fi frânt pentru totdeauna.

Uneori, Dumnezeu îți pune în cale astfel de momente ca să-ți amintești că nu toate zilele sunt la fel. Unele pot schimba o viață. Iar azi, o simplă privire în oglindă a făcut exact asta.