15 copii au dispărut într-o excursie școlară în 1986

Vestea s-a răspândit în câteva ore ca o flacără în mirişte. Întreg orașul — îmbătrânit, dar cu rănile încă vii — a coborât în liniște spre locul descoperirii. Printre ei, părinți care nu și-au îngropat niciodată copiii, doar i-au așteptat. Cu poza lor în buzunar și lumânări aprinse în fiecare an.

Una dintre ele era doamna Ana, acum cu părul alb și baston. Era mama lui Andrei, băiatul din banca a doua. Se uita la autobuzul ruginit cu lacrimile curgându-i pe obraji, murmurând aceleași cuvinte pe care le spusese în fiecare dimineață din acei 39 de ani:

– „Mama te-a așteptat, dragul meu…”

Anchetatorii au sigilat imediat zona, iar specialiștii au început să cerceteze fiecare detaliu. Dar ceea ce a urmat a fost și mai straniu.

În pământul umed, sub podeaua autobuzului, au găsit o cutie metalică învelită în pânză groasă. Înăuntru, o agendă — pătată de umezeală, dar lizibilă. Era jurnalul învățătoarei Delaney.

Pe primele pagini, lecții planificate, teme pentru acasă. Dar apoi… notițe în grabă, cuvinte frânte, linii tremurate:

„Copiii sunt obosiți… ceva nu e în regulă cu drumul…”
„Nu recunosc locul. E ca și cum am trecut într-o altă lume.”
„Ceva ne urmărește. Nu știu dacă mai apuc să…”

Paginile se terminau brusc.

O echipă de geologi a venit să investigheze terenul. Au descoperit că drumul de pământ fusese construit peste o zonă mlăștinoasă, unde, cu ani în urmă, se credea că s-au prăbușit niște galerii miniere vechi. Dar asta nu explica de ce autobuzul nu s-a prăbușit, ci a fost perfect conservat. Nici de ce ceasurile găsite în interior s-au oprit toate exact la ora 10:47.

O localnică bătrână, tanti Lucreția, a spus încet, privind în zare:

– „Lacul Morning n-a fost niciodată doar un lac. E blestemat. Ce ia, nu mai dă înapoi…”

Dar într-o zi, chiar când muncitorii adunau echipamentele, un băiat s-a apropiat de autobuzul expus și s-a oprit. Avea vreo 10 ani, cu părul ondulat și o cămașă albă cu nasturi. Nu era din oraș. Nimeni nu-l cunoștea.

S-a uitat la doamna Ana, a zâmbit ușor și a spus:

– „Spune-i lui Andrei că m-a iertat.”

Apoi a dispărut printre copaci. Pur și simplu.

Camera de supraveghere l-a surprins. Dar pe înregistrare… nu apărea niciun copil. Doar o frunză care cădea lent, într-o liniște de mormânt.

Unii spun că a fost o halucinație. Alții cred că sufletele celor 15 copii au fost prinse acolo, într-un timp care n-a mai mers înainte.

Dar pentru cei care i-au așteptat o viață, acea cutie ruginită a fost tot ce au mai primit. O închidere. Un rămas-bun tăcut. Și un mormânt fără cruci.

Iar pe placa ridicată lângă locul descoperirii, scrie acum:

„N-au ajuns niciodată la lac. Dar s-au întors, într-un fel.”