SOACRA I-A DAT UN CADOU „DRĂGUȚ”

În cutie nu era nimic strălucitor. Nici bijuterie, nici vreun gest de afecțiune. Doar o hârtie împăturită, îngălbenită pe margini, ca și cum fusese scoasă dintr-un sertar vechi.

Nina a desfăcut-o cu degetele tremurânde.

Era o hârtie cu datorie.

Scrisă de mână. Cu pix albastru. Cu o caligrafie apăsată, pe care o știa prea bine. Jos, sub rânduri, era trecută o sumă: 18.000 de lei.

Deasupra, câteva cuvinte care i-au tăiat respirația:
„Banii cheltuiți pentru voi în ultimii trei ani.”

Nina s-a așezat pe marginea patului. Inima îi bătea în urechi. Îi venea să râdă, dar mai mult îi venea să plângă.

Trei ani de viață. Trei ani de compromisuri. Trei ani în care își spusese că „așa e la început”, că „mai strângem puțin din dinți”, că „după ce ne mutăm, o să fie altfel”.

În seara aceea, când soțul ei, Andrei, a ajuns acasă, a găsit-o stând în bucătărie, cu cutia roșie pe masă.

— Ce-i asta? a întrebat el, fără să-și scoată geaca.

Nina i-a întins hârtia fără un cuvânt.

Andrei a citit. Fața i s-a schimbat la fiecare rând. Când a ajuns la sumă, a strâns maxilarul.

— Mama… a început el, dar s-a oprit.

— Nu, Andrei. Nu „mama”. Asta e factura pentru faptul că am existat aici.

Au mers amândoi în sufragerie. Soacra se uita la televizor, liniștită, ca și cum nimic nu se întâmplase.

— Mamă, ce-i cu hârtia asta? a întrebat Andrei.

Femeia a zâmbit rece.

— Ei, dragă, am zis să fiu corectă. Totul costă. Curent, mâncare, apă. Nu credeți că e pe gratis, nu?

— Dar nu ne-ai spus niciodată că ne ții socoteala, a spus Nina, cu vocea joasă.

— Păi dacă nu întrebam de avans, tot n-ați fi plecat nici peste zece ani, a replicat soacra. Așa, măcar știți unde vă aflați.

În clipa aceea, ceva s-a rupt definitiv.

Nina s-a ridicat. Nu mai plângea. Nu mai tremura.

— Andrei, strânge lucrurile. Plecăm.

— Unde? a întrebat el, pierdut.

— Oriunde. Dar nu aici.

Au dormit în noaptea aceea la un prieten, pe o canapea îngustă. Dimineața, Nina s-a trezit cu dureri de spate, dar cu mintea limpede.

Au găsit o garsonieră mică, la marginea orașului. Veche. Cu parchet scârțâind și pereți subțiri. Chiria era mare pentru ei, dar era liniște.

Au mâncat primele zile cartofi prăjiți și pâine cu margarină. Au numărat fiecare leu. Au vândut mașina, nu pentru soacră, ci ca să poată respira.

Într-o seară, Nina a scos din geantă hârtia cu datoria. A privit-o mult timp, apoi a rupt-o bucățele și a aruncat-o la gunoi.

— N-o plătim, nu? a întrebat Andrei.

— Nu. Am plătit destul cu nervii și cu liniștea noastră.

După câteva luni, Nina a primit un telefon de la mama ei.

— Ai putea să-mi trimiți și mie niște bani? a spus aceasta, pe un ton firesc.

Nina a închis ochii pentru o clipă.

— Nu, mamă. Nu pot. Dar pot veni să te ajut la curățenie, dacă vrei.

A fost liniște la capătul firului.

Pentru prima dată, Nina nu s-a mai simțit vinovată.

Într-o duminică, a cumpărat un tort mic. Simplu. L-au mâncat în bucătăria lor, pe o masă șubredă.

— Știi ceva? a spus Andrei. Aici chiar e acasă.

Nina a zâmbit.

Nu pentru că viața devenise ușoară.
Ci pentru că, în sfârșit, era a lor.