Sunt căsătorită cu Dave de 22 de ani și mă numesc Lucy, am 47.

Sunt căsătorită cu Dave de 22 de ani și mă numesc Lucy, am 47.

M-am întors pe o parte, căutând cu mâna căldura familiară a trupului lui Dave, dar am dat doar peste cearșafuri reci. Era 3:12 dimineața.

— Dave? am șoptit în întuneric.

Niciun răspuns.

Bucătăria era goală, luminată de razele lunii care pătrundeau prin geamul de deasupra chiuvetei.

Dave a intrat în casă și a închis ușa încet în urma lui.

— Doamne, ce m-ai speriat, i-am spus.

— Unde-ai fost?

S-a oprit pentru o clipă, apoi a ridicat din umeri.

— Am dus gunoiul.

— La trei dimineața?

— Da. Nu puteam dormi… m-am gândit că pot măcar să rezolv asta.

L-am privit în lumina slabă din hol. În 22 de ani de căsnicie, Dave nu dusese niciodată gunoiul de bunăvoie, cu atât mai puțin în toiul nopții.

— De când duci tu gunoiul?

Mi-a zâmbit fugitiv și a dispărut pe hol.

Dimineața următoare, am verificat sub chiuvetă. Coșul de gunoi era gol, sacul proaspăt schimbat.

Totuși, ceva nu era în regulă.

— Ai dormit bine? l-am întrebat, studiindu-i chipul.

— Ca un prunc, a zâmbit. Tu?

— Bine. Tot nu înțeleg de ce te-ai sculat la trei dimineața ca să duci gunoiul.

A râs, dând din cap.

— Era plin. M-am gândit să-l scot înainte să vină mașina. Ce, am comis o crimă?

În acea noapte voiam să-l prind. Dar oboseala a învins și m-am trezit la răsărit, cu gunoiul dispărut din nou, iar Dave deja în duș.

— Te-ai trezit devreme, a spus el.

— N-am prea putut dormi. Tu?

— Am dormit tun. Am dus gunoiul, apoi n-am mai mișcat deloc.

---

Joi, mi-am pus alarma pe telefon la 2:55 dimineața. Când a sunat, mi-am controlat respirația, stăteam cu ochii închiși. Când i-am deschis, partea lui de pat era deja goală… și rece.

Strada noastră părea liniștită, cu lumina de pe pridvoare proiectând cercuri galbene pe trotuarele goale. Apoi l-am văzut.

Dave stătea pe pridvorul casei albastre de peste drum.

S-a aprins lumina de pe verandă și ea a apărut, purtând o rochie de mătase roșie. Nu semăna deloc cu mine.

Și-a trecut brațele în jurul gâtului lui. El a tras-o aproape, mâinile întinzându-se pe spatele ei ca și cum i-ar fi aparținut. S-au sărutat cu freamătul adolescenților, iar eu am privit cum soțul meu devenea un bărbat pe care nu-l recunoșteam.

Aveam poate 30 de secunde până să ajungă la ușa noastră.

Am sărit în dulapul din hol, cu inima bubuind atât de tare, încât eram sigură că o auzea prin pereți.

— Dave? am șoptit.

— Mmm?
— Totul bine?

— Am fost la baie. Tu unde-ai fost?

— Ce vrei să spui? Am fost chiar aici. A întins mâna spre mine, încă caldă de la atingerea ei.
— Hai la mine.

— Te iubesc, a spus.

— Și eu te iubesc, i-am răspuns.

---

Vineri dimineață, mi-am luat liber de la serviciu. Nu puteam să mă concentrez pe tabele Excel și întâlniri cu clienți când căsnicia mea se prăbușea, noapte de noapte, în bucăți de cinci minute.

Dave a venit acasă cu flori în acea seară. Trandafiri roșii, preferații mei.

— Cu ce ocazie? l-am întrebat, punându-i în vază.

— Nu poate un bărbat să-și surprindă soția? mi-a sărutat obrazul.

În noaptea aceea eram pregătită, cu telefonul încărcat, aplicația camerei deschisă, poziționată lângă fereastra dormitorului ca un detectiv în misiune.

La 3:07, Dave a ieșit din pat. La 3:12, a traversat strada. La 3:15, Betty i-a deschis ușa purtând doar o combinație roșie care mi-a întors stomacul pe dos.

Am înregistrat totul. Sărutul care a durat 30 de secunde.

La 3:20 s-a întors acasă. La 3:22, sforăia lângă mine ca un soț fidel care n-a fost niciodată.

---

Am strâns dovezi o săptămână. Șapte înregistrări, șapte nopți în care mi-am privit soțul alegând pe altcineva în timp ce eu mă prefăceam că dorm.

În a opta noapte, n-am mai pus nicio alarmă.

Asistenta avocatei mele avea să găsească pachetul luni dimineață: cecul pentru onorariu și o notă care spunea doar: „Am nevoie de tot. Hai să programăm o întâlnire cât mai curând!”

— Ești încă trează, a spus el.

— Cum a fost gunoiul?

— Ce?

— Gunoiul. L-ai dus în fiecare noapte săptămâna asta.

Fața i s-a albit.

— Ah. Da. A fost bine.

— Bine, am zis eu închizând revista. Mă duc să încerc să dorm.

— Lucy? a rostit el, vocea tremurând. Totul e bine?

— Totul e perfect, Dave. Absolut perfect.

Trei săptămâni mai târziu, i-am întins actele de divorț peste cafeaua de dimineață. Le-a citit de două ori până când sensul a pătruns.

— Lucy, ce-i asta?

— Libertatea ta! Nu-i asta ce-ți doreai?

— Nu înțeleg.

— Ba sigur că înțelegi. Am scos telefonul și am deschis filmarea din noaptea a treia. Înțelegi perfect.

— De când? a spus cu voce tare.

— De când ce? De când mă minți? De când mă înșeli? De când știu? Alege-ți întrebarea, Dave. Am timp.

A întins mâna spre mine, dar am dat-o la o parte.

— Lucy, te rog. Lasă-mă să-ți explic.

— Ce anume? Că 22 de ani n-au fost suficienți? Că nici copiii noștri n-au fost? Că eu n-am fost de ajuns?

— Nu, mulțumesc. Am auzit destule explicații pentru o viață întreagă.

S-a mutat cu Betty a doua zi după ce am depus actele. Am auzit prin vecini că ea l-a părăsit șase săptămâni mai târziu pentru un tâmplar care-i repara acoperișul.

Se pare că s-a plictisit. Magia de a fura bărbatul altei femei nu ține prea mult.