Tu ești bărbatul din poza mamei mele!

— Nu se poate… Cum e posibil?..

Femeia a făcut un pas înapoi, aproape pierzându-și echilibrul. M-am apropiat instinctiv, dar ea s-a sprijinit de perete și a clătinat din cap, cu ochii umezi. Fetița se uita când la mine, când la ea, nedumerită.

— Mamă, dar… e el, nu?

— Da… da, e el, șopti ea.

— Julia, am început eu, încercând să-mi găsesc vocea, ne-am cunoscut vreodată?

Ea și-a șters lacrimile grăbită și a spus:

— Nu. Adică… nu direct. Dar te știu de o viață. De ani de zile mă uit la poza ta și mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă… dacă aș fi avut curaj atunci.

— Ce vrei să spui?

S-a așezat pe marginea unui scaun din verandă și mi-a făcut semn să intru.

— Acum 9 ani, eram într-un tren, spre Brașov. Mergeam la o mătușă, după ce ieșisem dintr-o relație urâtă. Eram însărcinată, speriată și complet singură. M-am așezat în compartiment și tu ai intrat la următoarea stație. Nu mi-ai vorbit, dar… mi-ai zâmbit. Aveai o energie… caldă. M-ai întrebat dacă sunt bine. Ți-am spus doar că „am avut o perioadă grea”. Apoi, ți-am spus că mi-e teamă. Și tu ai spus: „O să fie bine. Chiar dacă pare greu acum, viața are un fel ciudat de a ne duce unde trebuie.”

Am rămas tăcut. Nu-mi aminteam nimic. Nici trenul, nici fața ei.

— Ai coborât după o oră. Dar înainte de asta, ai scos o poză din portofel. Erai tânăr, zâmbeai, cu un apus în spate. Mi-ai spus: „Poate într-o zi, când vei avea curaj, ai să înțelegi că tot ce contează e ce alegem să iubim.” Ai uitat poza pe banchetă.

— Și ai păstrat-o…

— Da. A devenit un fel de simbol pentru mine. Când am născut-o pe Ana, eram singură. Și de câte ori îmi era greu, scoteam poza aia și mă uitam la zâmbetul tău. Îmi aducea aminte că cineva, cândva, mi-a spus că o să fie bine.

M-am uitat la fetiță. Avea părul ca mine, ochii ca ai mei. Am simțit cum totul în mine se învârte. Am inspirat adânc și am întrebat, abia auzit:

— Julia… sunt eu… tatăl?

Ea a zâmbit trist, dar cald.

— Nu, nu biologic. Dar sufletește? Poate da. Pentru că ai fost singurul care mi-a dat un gram de speranță când nu mai aveam nimic. Ana a crescut cu poza ta. I-am spus că e un om bun, care ne-a salvat fără să știe.

M-am așezat lângă ele. A durat minute bune până am putut vorbi iar.

În acea după-amiază, am stat în curtea lor până la apus. Am băut ceai cu lămâie, Ana mi-a arătat scoicile strânse de pe plajă, iar Julia… Julia nu mai plângea. Râdea. De parcă o povară de ani i se ridicase de pe umeri.

Am decis să rămân încă o zi. Apoi încă una. Timpul s-a dilatat, iar viața — pentru prima dată în ani — a prins contur.

Astăzi, poza aia nu mai e în portofelul Juliei.

E înrămată, pe peretele de la intrare. Sub ea scrie simplu, cu litere aurii:

„Uneori, o privire poate schimba o viață. Alteori… o salvează.”