Bătrânica, îmbrăcată în haine vechi, a intrat într-un restaurant scump

Cei din jur au început să se foiască, deranjați. O doamnă cu colier de perle a chemat chelnerița și i-a șoptit ceva pe un ton ascuțit. Chelnerița s-a înroșit și a privit spre bătrână, dar n-a mai apucat să spună nimic, pentru că tânărul chelner o servea deja cu un pahar de apă.

— Doriți să vedeți meniul? a întrebat-o el politicos.

— Nu, dragul meu, a zâmbit bătrâna, eu… am venit pentru altceva.

Toată sala parcă și-a ținut respirația. Cineva a izbucnit într-un râs scurt, disprețuitor. Un bărbat în costum a spus tare:
— Poate a venit să cerșească!

Bătrâna și-a așezat mâinile tremurânde pe masă și a privit în jur.
— N-am venit să cer nimic, spuse ea calm. Am venit să-mi amintesc.

Tăcerea s-a lăsat peste restaurant. Tânărul chelner a făcut un pas înapoi, neștiind ce să spună.

— Acum mulți ani, a continuat ea, în locul ăsta era o mică brutărie. Eu și soțul meu am lucrat aici zi de zi. El cocea pâinea, iar eu vindeam. Aveam clienți care veneau din tot orașul pentru mirosul de cozonaci proaspeți…

Oamenii din jur începuseră s-o privească altfel. Chiar și chelnerița și-a coborât privirea rușinată.

— Apoi, într-o iarnă grea, brutăria a ars din temelii. Nu ne-am mai putut ridica după asta. Soțul meu s-a stins curând, iar eu am rămas singură.

A oftat adânc.
— De atunci, n-am mai intrat niciodată aici… până azi. Am vrut doar să văd ce-a răsărit în locul amintirilor mele.

Tânărul chelner s-a emoționat. Fără să stea pe gânduri, a dispărut în bucătărie. Câteva minute mai târziu, s-a întors cu o farfurie aburindă, cu o felie de pâine proaspăt coaptă și puțină miere alături.

— Nu avem cozonac, dar… am făcut asta pentru dumneavoastră. Din partea casei, a spus el cu voce tremurată.

Bătrâna a zâmbit. Lacrimile i-au umezit ochii, dar n-a spus nimic. A rupt o bucățică din pâine, a gustat, și a închis ochii.

— Da… exact așa mirosea atunci, a șoptit ea.

Cei din jur au tăcut complet. Până și pianista de la colț și-a oprit mâinile pe clape. În aer plutea o liniște caldă, ca o rugăciune.

Bărbatul în costum s-a ridicat, a venit la masă și i-a spus:
— Doamnă, vă rog să mă iertați. Am fost necuviincios.

Ea i-a zâmbit ușor.
— Nu-i nimic, fiule. Uneori, oamenii uită că și în spatele hainelor ponosite bate tot o inimă.

Când a terminat de mâncat, bătrâna s-a ridicat, și-a luat paltonul și s-a îndreptat spre ieșire. În drum, s-a oprit lângă tânărul chelner și i-a pus în palmă o bancnotă mototolită de 10 lei.

— Atât pot. Dar ce mi-ai oferit tu, dragul meu, valorează mai mult decât toți banii din lume.

Tânărul a rămas fără cuvinte.

Când ușa s-a închis în urma ei, în restaurant domnea o tăcere apăsătoare. Toți simțeau că fuseseră martori la ceva ce nu se cumpără cu bani — o lecție de bunătate și de demnitate.

A doua zi, patronul restaurantului a venit și a întrebat de bătrână. Nimeni n-a știut să-i spună nimic. Dar acolo, pe masa unde ea stătuse, cineva găsise un bilet mic, scris tremurat:

„Mulțumesc pentru o clipă de omenie. Nu voi uita niciodată.”

Și din ziua aceea, la restaurantul acela scump, a apărut o regulă nouă: în fiecare seară, o masă era lăsată liberă, „pentru un oaspete neașteptat”.