Am chemat poliția, deoarece am auzit sunete ciudate venind din canapeaua noastră

Din spatele materialului zdrențuit s-a eliberat un miros înțepător, greu de descris. Am simțit cum îmi îngheață sângele în vine. Polițiștii și-au făcut curaj și au luminat interiorul canapelei cu lanternele. Privirea lor a spus totul: ceva nu era în regulă.

Am făcut un pas înapoi, ținându-mă de mâna soțului meu. Max lătra disperat, ca și cum încerca să ne protejeze de ceea ce urma să vedem. Unul dintre polițiști a tras de material și a scos la iveală un mic compartiment ascuns, improvizat în interiorul canapelei.

Înăuntru, era o păpușă veche, din cârpă, cu ochii negri și goi, care păreau să privească direct în suflet. Nu era o simplă jucărie — era înfășurată într-o pânză subțire, cu noduri stranii, asemenea unor legături făcute cu intenție. Alături, câteva oase mici, uscate, care păreau de animal, și bucăți de hârtie arse pe margini, cu simboluri desenate de mână.

Polițiștii s-au privit între ei încruntați, iar unul a șoptit: „Asta seamănă cu ceva ritualic…”

Am simțit cum pielea mi se face de găină. În minte mi-au venit poveștile bunicii despre satul ei din Moldova, unde se spunea că unele femei bătrâne știau „meșteșuguri vechi”, de care oamenii se temeau. Se vorbea despre legături ascunse în case, despre păpuși îngropate în temelii, menite să aducă rău. Eu râdeam mereu de acele povești, dar acum… stăteam față în față cu dovada că poate nu erau doar superstiții.

Un polițist a scos obiectele afară cu mare atenție, iar Max s-a liniștit brusc, ca și cum simțea că pericolul fusese scos din casă. Dar în aer rămăsese ceva apăsător, un fel de energie rece, greu de explicat.

Am întrebat, tremurând: „Cum e posibil să fie așa ceva în canapeaua noastră? Noi am cumpărat-o de la un târg, era veche, dar părea normală…”

Unul dintre polițiști a dat din cap: „E posibil ca cineva să fi folosit mobila pentru a ascunde aceste lucruri. Poate că nici nu avea legătură direct cu voi.”

Și totuși, în adâncul sufletului meu, știam că prezența acelor obiecte nu era întâmplătoare. În România, oamenii încă pun busuioc la icoane, agheasmă pe la colțuri și crenguțe de salcie în casă, la Florii, pentru protecție. Eu însă nu mai făcusem de ani buni un asemenea gest. Poate că acea canapea purta cu ea altceva, un trecut întunecat, adus direct în casa noastră.

După ce polițiștii au luat obiectele pentru investigație, casa părea pustie, ca și cum pierduse ceva din ea. În acea noapte, am aprins o lumânare în fața icoanei din colț, am zis o rugăciune scurtă, iar Max s-a culcat liniștit lângă noi, pentru prima oară după multe seri.

Dimineața, soarele a intrat în sufragerie și, pentru o clipă, am simțit că răul fusese alungat. Dar în mine a rămas o frică surdă.

Am hotărât să ducem canapeaua afară, să nu mai rămână niciun colț al casei atins de ea. Vecinii, văzându-ne, au început să întrebe curioși de ce scoatem mobila. Am spus doar: „Era stricată.” Nu puteam rosti adevărul.

Seara, am mers cu soțul meu la biserică. Preotul, un om bătrân și blajin, ne-a ascultat și ne-a binecuvântat casa cu apă sfințită. Ne-a spus să nu ne temem, dar să nu uităm niciodată că „ceea ce e făcut cu rău, se întoarce la rău”.

Cuvintele lui mi-au rămas întipărite în suflet.

De atunci, în fiecare an, la Bobotează, chem preotul să sfințească locuința. Țin busuiocul la icoană și nu mai râd de poveștile bunicii.

Pentru că într-o seară aparent obișnuită, în canapeaua noastră, am descoperit că uneori, cele mai teribile coșmaruri nu se ascund în întuneric… ci chiar sub noi.