Timp de 10 ani nu a putut avea copii și a adoptat un băiețel dintr-un centru de plasament

Pozitiv.

Vera se uită la foaie atât de mult, încât asistenta o întrebă dacă se simțea bine.

— Sunt… însărcinată?

— Da.

— Sigur?

— Sigur.

Vera ieși din cabinet, se așeză pe o bancă și începu să plângă.

Zece ani așteptase cuvintele acelea.

Zece ani.

Și totuși primul ei gând nu fusese despre copilul din pântece.

Fusese despre Alex.

---

Când ajunse acasă, Mihai repara ceva în curte.

Vera îi întinse rezultatul fără să spună nimic.

El îl citi.

Apoi îl mai citi o dată.

— Vera…

Ea dădu din cap.

Mihai se așeză încet pe treapta prispei.

— O să avem un copil?

— Da.

Pentru câteva secunde niciunul nu vorbi.

Apoi Mihai începu să râdă și să plângă în același timp.

O luă în brațe.

În acel moment, ușa casei se deschise.

Alex stătea în prag cu mașinuța lui în mână.

Aceeași mașinuță fără o roată pe care i-o dăduse Verei la prima lor întâlnire și pe care ea o reparase între timp.

— De ce plânge mama?

Mihai și Vera se priviră.

Vera îi făcu semn să vină.

— Alex, o să ai un frățior sau o surioară.

Băiatul se uită la burta ei.

— Unde?

Vera râse printre lacrimi.

— Aici.

Alex puse palma pe abdomenul ei.

Apoi întrebă:

— Și după ce vine… eu unde mă duc?

Zâmbetul Verei dispăru.

— Cum adică unde te duci?

Băiatul își coborî privirea.

— Înapoi.

Un singur cuvânt.

Înapoi.

Vera simți că i se frânge inima.

Îl luă imediat în brațe.

— Ascultă-mă, Alex. Tu nu pleci nicăieri.

— Dar acum aveți unul al vostru.

Mihai se lăsă pe vine lângă ei.

— Tu al cui ești?

Alex tăcu.

— Al vostru…

— Atunci avem deja unul al nostru — spuse Mihai. — Acum mai vine unul.

---

Vestea s-a răspândit repede prin sat.

La magazin.

La biserică.

La poartă.

Toată lumea vorbea.

Unii se bucurau sincer.

Alții șușoteau.

— Acum că are copilul ei, să vezi ce se schimbă.

— Păi sângele e sânge.

— Bietul băiat…

Vera auzea.

Și, mai rău, Alex auzea.

Într-o după-amiază, o vecină veni cu un coș de mere.

Îi mângâie burta Verei și spuse râzând:

— Ei, acum o să afli și tu cum e să fii mamă adevărată.

Vera îi îndepărtă mâna.

— Sunt mamă adevărată de un an.

Femeia se înroși.

— N-am vrut să spun…

— Atunci nu mai spune.

Alex se juca în apropiere.

Nu ridică privirea.

Dar în seara aceea intră în dormitorul părinților cu o sacoșă mică.

În ea pusese două tricouri, o carte și mașinuța.

— Ce faci? întrebă Vera.

— Sunt gata.

— Pentru ce?

— Dacă trebuie să plec.

Vera simți că i se taie picioarele.

Se așeză pe podea în fața lui.

— Cine ți-a spus că trebuie să pleci?

— Nimeni.

— Atunci de ce ai împachetat?

Alex își mușcă buza.

— Pentru că doamna de la magazin a zis că după ce vine copilul adevărat nu mai aveți nevoie de mine.

Vera îl strânse la piept.

În seara aceea, ea și Mihai au luat o hotărâre.

Nu mai era suficient să-i spună copilului că îl iubesc.

Trebuiau să-i demonstreze că locul lui în familie nu depindea de nimic.

---

Lunile trecură.

Pe măsură ce burta Verei creștea, Alex devenea tot mai atent cu ea.

Îi aducea apă.

Îi lega șireturile când îi era greu să se aplece.

Seara își lipea urechea de burta ei.

— M-a lovit!

— Probabil te salută — râdea Vera.

— Dacă e băiat, pot să-l învăț să meargă pe bicicletă?

— Sigur.

— Și dacă e fată?

Mihai ridică privirea.

— Fetele nu merg pe bicicletă?

Alex se gândi.

— Ba da.

---

Într-o noapte de primăvară, Vera intră în travaliu.

Mihai o duse la spital.

Alex rămase cu bunica.

Dimineața s-a născut o fetiță sănătoasă.

Au numit-o Ana.

Când Mihai îl aduse pe Alex la spital, băiatul intră în salon cu pași mici.

Vera ținea bebelușul în brațe.

Alex se opri lângă pat.

Nu îndrăznea să se apropie.

— Vino să-ți vezi sora — spuse Vera.

— Pot?

— Alex, este sora ta.

Băiatul se apropie.

Ana dormea.

— E mică.

— Și tu ai fost.

— Eu nu eram aici.

Vera înțelese ce voia să spună.

— Nu. Dar te așteptam fără să știu.

Alex o privi nedumerit.

— Cum?

— Zece ani am crezut că aștept un copil care trebuia să se nască din mine. Dar poate că, o parte din timpul acela, te așteptam pe tine.

Băiatul nu răspunse.

Doar își puse degetul lângă mâna Anei.

Bebelușul îl prinse.

Alex zâmbi.

— M-a prins.

Mihai își șterse discret ochii.

— Normal. E sora ta.

---

În lunile următoare, satul a așteptat parcă să vadă diferența.

Dacă Vera îi cumpăra Anei ceva, cineva observa dacă Alex primise și el.

Dacă Mihai ținea fetița în brațe, cineva privea spre băiat.

Dar diferența pe care o așteptau nu apăru.

Alex nu devenise mai puțin fiu.

Ana nu devenise mai mult copil.

Erau pur și simplu cei doi copii ai lor.

Anii au trecut.

Alex a crescut.

La optsprezece ani a plecat la facultate.

În dimineața plecării, Vera îi pregăti mâncare pentru drum și plânse atât de tare, încât Mihai o tachină:

— Parcă pleacă pe front.

Alex râse.

Apoi scoase ceva din buzunar.

O mașinuță mică din plastic.

Cu toate cele patru roți.

— O mai ții? întrebă Vera.

— Normal.

Era mașinuța din centrul de plasament.

— Mamă, îți amintești ce te-am întrebat prima dată când ai venit după mine?

Vera știa.

„Pentru totdeauna?”

— Îmi amintesc.

Alex o îmbrățișă.

— Acum știu răspunsul.

Din spatele lor, Ana, care avea paisprezece ani, strigă:

— Dacă terminați cu plânsul, poate plecăm și noi până nu pierde fratele meu autobuzul!

Alex râse.

— Ai auzit-o? „Fratele meu”.

Vera zâmbi.

— Ce altceva ai putea fi?

Alex se uită la ea.

— Fiul tău.

— Exact.

---

În urmă cu mulți ani, satul se întrebase dacă Vera avea să-l mai iubească pe copilul adoptat după ce avea să nască unul biologic.

Dar întrebarea fusese greșită de la început.

Iubirea unei mame nu este o pâine pe care trebuie s-o tai în bucăți mai mici atunci când apare încă un copil.

Pentru Vera, venirea Anei nu luase nimic din ceea ce simțea pentru Alex.

Doar adăugase încă un om în familia lor.

Iar băiețelul de trei ani care intrase cândva într-o cameră de centru de plasament ținând în mână o mașinuță stricată nu fusese niciodată copilul pe care Vera îl luase pentru că nu putea avea unul „al ei”.

Alex fusese primul ei copil.

Ana fusese al doilea.

Și atât.