„Dom’ patron, băiatul ăsta a stat cu mine la orfelinat!”

Când a deschis ochii, Muril avea inima cât un purice. Își trecu mâna peste față, ca și cum ar fi vrut să alunge un vis urât. Dar nu era vis. Tot ce spusese femeia asta — fiecare cuvânt — îl făcea să creadă că poate, doar poate, fratele lui nu murise.

Se ridică brusc și se îndreptă spre birou. Scoase dintr-un sertar o cutie veche, din lemn, pe care nu o mai atinsese de ani de zile. Înăuntru erau câteva poze de când era copil, o brățară minusculă de spital, o bucată de panglică albastră și o hârtie îngălbenită, scrisă de tatăl său.

O deschise cu mâinile tremurânde. „Dacă vreodată îi vei găsi urma, nu-l judeca. Doar adu-l acasă.”

Cuvintele i-au străpuns sufletul.

— Valentina, mai ții minte dacă a avut vreun semn pe umăr? — a întrebat el, aproape șoptit.

— Da, o cicatrice mică, în formă de linie. Zicea că și fratele lui avea una la fel.

Muril și-a dat cămașa la o parte. Pe umărul drept, aceeași cicatrice.

Valentina și-a dus mâna la gură. — Doamne sfinte…

O tăcere grea s-a așternut între ei. Se auzeau doar ceasul de perete și vântul care mișca perdeaua.

— Unde e orfelinatul ăla acum? — a întrebat el.

— La marginea orașului. S-a închis de ani buni, dar cred că bătrâna care ne îngrijea pe atunci, maica Teodora, încă trăiește.

Muril n-a mai stat pe gânduri. A luat cheile mașinii și a ieșit val-vârtej din casă. Valentina, speriată, s-a repezit după el.

— Domnule Muril, n-ar fi bine să așteptați până mâine? E târziu!

Dar el nici n-a auzit-o.

---

Orfelinatul „Sfânta Clara” era acum o clădire prăbușită, acoperită de iederă și cu geamurile sparte. Aerul mirosea a mucegai și a amintiri.

O femeie în vârstă, îmbrăcată într-un halat de lână, se apropie încet de poartă.

— Caut pe cineva… — zise Muril. — Un băiat care a stat aici, pe nume Daniel.

Bătrâna clipi des, ca și cum ar fi încercat să adune amintirile risipite.

— Daniel… da, îmi amintesc de el. Plecase într-o noapte, pe ascuns. Cineva venise să-l ia… o femeie tânără, care spunea că e mătușa lui. Dar mai târziu am aflat că nu era rudă cu el.

Muril simți cum i se strânge stomacul. — Știți cum o chema?

— Nu, dar avea un pandantiv cu litera „M”.

Valentina se uită la el, încremenită.

— „M”? Nu cumva de la…

Muril o întrerupse: — Maria! Mama noastră!

Femeia bătrână își duse mâna la inimă. — Atunci ea a fost. L-a luat de aici și nu s-a mai întors niciodată.

O liniște ciudată se așternu peste curte. Muril privi spre cer și, pentru prima dată în treizeci de ani, simți că inima i se umple de pace.

Daniel trăise. Trăise destul cât să lase urme, să ajute pe cineva, să fie amintit.

— Vă mulțumesc, maică — zise el cu glas stins. — Mi-ați adus înapoi o parte din mine.

Când s-au întors acasă, Sofia alerga prin curte, râzând. Valentina o privea, iar în privirea ei se citea o liniște nouă, ca și cum povara trecutului se ridicase.

Muril o atinse ușor pe umăr. — Dacă n-ai fi fost tu, n-aș fi știut niciodată.

Ea zâmbi, cu ochii umezi. — Poate așa a vrut Dumnezeu, dom’ patron. Poate că unii oameni se reîntâlnesc, chiar și atunci când lumea zice că e prea târziu.

Muril privi spre cer, strângând mâna fetiței lui. În sufletul lui, simțea că undeva, dincolo de nori, Daniel zâmbea cu același zâmbet strâmb pe care îl vedea în oglindă în fiecare dimineață.

Și pentru prima dată după mulți ani, inima lui era întreagă.